SARBATOAREA MARTISORULUI

1 MARTIE, ziua Martisorului, este strans legata de traditia romaneasca: el nu se intalneste decat in spatiul carpatic si in zonele limitrofe, la romani si la unele populatii invecinate, care l-au preluat de la acestia. Obiceiul este cu mult anterior crestinismului, stand in legatura cu scenariul ritual al anului nou agrar, celebrat primavara.
Pana in veacul trecut, martisorul se daruia copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva - de 1 martie, inainte de rasaritul soarelui. Snurul de martisor, format din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, lumina-intuneric, fertilitate-sterilitate. Snurul era legat la mana, prins in piept si purtat, dupa zone, pana la Macinici, Florii, Paste, Armindeni, sau pana la inflorirea unor pomi fructiferi. Apoi era agatat, ca semn benefic, pe ramurile inflorite de macesi, vita-de-vie, visin, cires, se punea sub closca ori se agata la icoana. Ziua scoaterii martisorului era marcata de o petrecere numita "bautul martisorului". Cu trecerea timpului, de snurul bicolor s-au legat monede de argint si de aur. In ziua de astazi, de acest snur se atarna obiecte artizanale, intruchipand diferite animale, flori, litere etc. Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia, probabil o veche zeitate agrara, care, ajunsa la varsta senectutii, moare si apoi renaste la echinoctiul de primavara.
Martisorul ramane peste veacuri "funia anului", care aduna laolalta saptamanile si lunile in cele doua anotimpuri stravechi ale calendarului popular: vara si iarna, simbolizate de snurul bicolor. La geto-daci si la latini anul nou incepea la 1 martie. Martie (mens Martius, "luna zeului Marte") era prima luna a anului. Astfel se explica numele lunilor septembrie (luna a saptea), octombrie (a opta), decembrie (a zecea). Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie. Impletirea alb-rosie a snurului se regaseste in steagul calusarilor, la bradul de nunta, la podoabele junilor, la sambra oilor si in multe alte obiceiuri stravechi. Arheologii romani au gasit in asezarea preistorica de la Schela Cladovei, veche de 8000 de ani, pietre de rau cu urme de vopsea alba si rosie. Impletirea celor doua culori simbolizeaza geneza si regenerarea vietii.
***
Astazi, traditia populara spune ca incep "babele". Sunt argumente convingatoare ca in trecut, locul obiceiurilor din cele doua saptamani care incadreaza Lasatul Secului era la echinoctiul de primavara si numai calculul pascal le-a desprins de acolo si le-a mutat inainte de 21 martie. Dar, paralel cu acest ciclu de sarbatori mobile, a functionat ciclul de sarbatori cu data fixa, care incepea la Dochia (1 martie) si se incheia in ziua echinoctiului de primavara din calendarul iulian, la Macinici (9 martie).
Ciclul incepea la 1 martie, cand biserica crestina sarbatoreste pe mucenita Eudochia care, in greceste, inseamna "binevoitoarea". Din mineiul pe luna martie reiese ca Eudochia, originara din Heliopolis, si-a petrecut tineretea in desfrau. A fost botezata de episcopul Teodot, s-a pocait, iar pentru unele presupuse minuni si inspiratia de a imparti o frumoasa avere la saraci a fost trecuta printre sfinti.
Dochia carpatica nu este, dupa atributiile sale in calendarul popular, un personaj crestin, ci unul precrestin, care a preluat de la Eudochia crestina numai numele si data de sarbatorire, 1 martie. Poporul nu-i spune sfanta sau mucenita, ci pur si simplu Dochia, o baba cloanta, urata, rea, care isi pune nora la mari incercari, are un limbaj licentios, etc.
Considerand probabil, ca ocupa un loc nemeritat in calendar, poporul i-a pus in spate nu numai 9 sau 12 cojoace, ci si zilele friguroase de la inceputul lunii martie, ca si necazurile oamenilor pentru prelungirea iernii. Si totusi, Babei Dochia i se facea o mare favoare: este sarbatorita la inceputul sezonului invierii naturii, primavara, alaturi de o intreaga generatie de personaje calendaristice tinere (Sangiorz, Santoader, Dragobete si altele).
Pe baza informatiilor etnografice si folclorice se poate afirma ca Dochia este o zeitate feminina sezoniera care moare si renaste anual. Zilele urcusului, echivalente cu numarul cojoacelor purtate in spate, formau ciclul de renovare rituala a timpului, iar moartea ei in ziua echinoctiului de primavara (9 martie in calendarul iulian) simboliza moartea anului vechi si renasterea anului nou.

Scrie comentariul tau...