Acest articol m-am gândit să-l scriu pentru a se clarifica cu exactitate aceşti termini. Rusaliile au loc întotdeauna la o dată variabilă, legată de Sărbătoarea Paştelui – adică la 50 de zile după Paşte când se pogoară Sfântul Duh.
Sânzienele sau Drăgaica se serbează în 24 iunie, imediat după solstiţiul de vară, odată cu sărbătoarea creştină a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. O parte din aceste confuzii au dus la confundarea Rusaliilor cu Sânzienele, probabil şi datorită faptului că ambele sărbători fac legătură între lumea morţilor şi a viilor. În acest an aceste două sărbători se suprapun, ceea ce face ca zilele cuprinse între 21 – 24 iunie să fie extreme de puternice, cu o conotaţie extraordinară şi o forţă deosebită din punct de vedere spiritual.
Cât despre moşi trebuie lămurit şi acest aspect, pentru a respecta o tradiţie, care are o forţă deosebită, trebuie să-i înţelegem sensul. O străveche datină, foarte importantă la români, Sărbătoarea Moşilor, ne aminteşte de vasele sparte ale geto-dacilor – tradiţie importantă la ei. Moşii sau Sărbătoarea Moşilor sunt o moştenire dacică ce a luat forma unui cult al strămoşilor, "moşii" fiind la români un concept apropiat de acela al zeităţilor tutelare. În unele locuri, bătrânii înşişi sunt cei încurajează cultul strămoşilor "moşi", după cum îşi aminteşte unul dintre cei mai importanţi folclorişti români contemporani: "îmi amintesc - spunea el - de un moş din partea mamei, o figură de plăieş înalt, voinic şi grav, care spunea nepoţilor lui: ”Măi copii, ce vă rugaţi la icoane, rugaţi-vă la strămoşii noştri morţi să vă ajute, că sunteţi din spiţa lor omenească”. De fapt, în tradiţia românească Dumnezeu însuşi este numit "Moşul" (Moşul fiind Strămoşul tuturor strămoşilor), iar oamenii sunt legaţi între ei prin "iubirea de moşie", "moşia" însemnând pământul ce îl locuiesc, dar şi, cu mult mai important, unitatea etno-spirituală. În decursul anului se ţineau odinioară mai mulţi "Moşi" (la 19 date calendaristice diferite), care uneori se numeau şi Nedeia, căci sărbătoarea prototipală a daco-românilor, care marchează trecerea anilor este Nedeia, la data de 24 Iunie. Provenienţa celor mai mulţi "Moşi" este cert arhaică, lipsită de influenţe creştine. Astfel sunt: Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene, Moşii de Rusitori, Moşii de Sânmedru, Moşii de flori de mărţişor. La anumiţi "Moşi" se derulau străvechi urcări rituale pe munte, cum erau cele pe muntele Găina sau pe muntele Ceahlău. Pe bună dreptate s-a apreciat că urcările pe munte sunt supravieţuiri ale pelerinajelor în Carpaţi, "la schimniciile bătrânilor ktişti (ordin monahal zalmoxian care face parte din categoria pileaţilor, "căciulaţilor" -), cocoţate pe culmile considerate sfinte de tradiţia dacică". Vreau să redau în continuare, pentru farmecul său aparte, descrierea ritualului ancestral al unei asemenea ascensiuni pe munte, aşa cum a fost el văzut de ochii unui tânăr care avea să devină după ani unul dintre cei mai importanţi folclorişti români contemporani.
"în dimineaţa ajunului sărbătorii s-au urcat pe Ceahlău patru buciumaşi cu buciume de alun. Până după amiază au strâns vreascuri de jnepeni şi brad şi au întocmit patru ruguri mari în cele patru puncte cardinale ale muntelui. După masă, la începutul asfinţitului, pentru a anunţa urcarea pe munte, au aprins rugurile simultan şi au început să buciume îndelung. La pâlpâitul rugurilor pe cer ca nişte luceferi şi la chemarea buviumelor s-a început escaladarea muntelui de pelerini, în convoaie domoale, din cele patru părţi ale poalelor muntelui. Convoaiele care urcau în monom muntele erau călăuzite de bătrâni. La convoaie participau maturi, tineri şi copii, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare... Nu vorbeau, mergeau solemn în pas încet, căci ritualul impunea să se ajungă sus, pe culme, înainte de miezul nopţii. Cum drumurile erau prin pădurea sub-montană, care abia sub culme lăsa locul jnepenişului, şi noaptea căzuse, pelerinii urcau orbeşte. Din cinci în cinci pelerini, unul purta o făclie. Când în pădure întunericul nopţii a luat proporţii de beznă, făcliile au fost aprinse. Convoiul urca solemn, într-o tăcere turburată numai de fâlfâitul flăcărilor fumegânde, de trosnetul vreascurilor călcate în picioare sau de vreo pală de vânt care fremăta bolta înaltă a frunzişului des. Odată ajunşi sus, pelerinii s-au strâns în cerc, în jurul rugurilor, unde după tradiţie trebuiau să vegheze până la răsăritul soarelui..."
La "Moşi", când se ţineau în Bucureşti, până acum vreo sută de ani, se strângea poporul de peste tot, se încingeau hore uriaşe, se lua masa pe iarba verde şi se bea vin din oale noi. Trebuie remarcat că totul se făcea în cinstea stră-Moşilor, pentru că obiceiul, deşi era o instituţie tradiţională legată de datini imemoriale, se ţinea atunci când, primăvara sau toamna, calendarul ortodox indica Sâmbăta morţilor. Ceea ce ne trimite la gropile rituale ale dacilor, este faptul că participanţii, ce îşi dădeau vasele de lut din mână în mână şi din gură în gură, la un anumit moment dat, după ce se lăsa seara, ca la un semnal, trânteau vasele şi le spărgeau, căci aşa "voia tradiţia locului". Tot astfel trebuie să fi procedat şi dacii, care apoi adunau cioburile şi le depuneau în gropile lor rituale pentru a ajunge ca ofrande - în spirit - nemuritorilor de sub pământ.
Rusaliile este unul dintre momentele cele mai importante de peste an. „Numele Rusaliilor, spune Romulus Vuia, păstrează amintirea uneia dintre cele mai grandioase sărbătoriri ale naturii. Pe plaiurile Traciei şi ale Phrygiei, patria rozelor şi a vinului, unde contrastele între anotimpuri erau atât de izbitoare, reîntoarcerea verii a fost celebrată cu un fast deosebit de populaţia tracă. Mulţimea cuprinsă de o adevărată nebunie a dansului, cu capetele împodobite cu flori, inunda grădinile şi dumbrăvile înflorite şi, în sunetele muzicelor şi cântecelor, se învârteau hore şi alte dansuri bahice. Timpul cel mai potrivit pentru aceastăserbare au fost zilele înfloririi rozelor în mai sau iunie, când vegetaţia exuberantă atingea culmea dezvoltării sale, în pragul zilelor calde ale verii, când această pompă de flori va fi schimbată în curând în belşugul dătător de fructe. De la acest cult al rozelor a primit aceasta serbare denumirea de Rosalia". Odată cu creştinismul, Rusaliile sunt de fiecare dată în a cincizecia zi de după Paşte.
La poporul român, Rusaliile sunt cvasi-identificate cu Ielele. Totuşi, spre deosebire de Iele, Rusaliile umblă pe pământ numai în anumite momente, îndeosebi în Săptămâna Rusaliilor. Ele sunt în general descrise fie ca bătrâne, urâte şi gârbovite de bătrâneţe, fie ca trei ţigănci, în timp ce Ielele sunt tinere şi frumoase, ademenind lumea cu frumuseţea şi glasul lor. Dar chiar şi Rusaliile se mai pot înfăţişa uneori ca nişte zâne tinere. În afară de Săptămâna Rusaliilor, Rusaliile mai umblă pe pământ şi în ziua de Todoru-sale sau Sfredelul Rusaliilor, care este întotdeauna într-o zi de miercuri (la jumătatea distanţei dintreDuminica Sfintei Învieri a Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh - miercurea), cu 24 de zile înainte de Duminica Rusaliilor. În Valahia i se zice zilei acesteia Strat de Rusalii.). Spre a se apăra de mânia Rusaliilor există un obicei românesc ca, în ajunul zilei lor, să se pună pelin sub căpătâiul patului şi să se poarte a doua zi pelinul la brâu. Tot la brâu, sau în sân, spre a împiedica vătămarea de către Rusalii, se poartă bozul, numit şi socul mic (Sambucus ebulus) şi leuşteanul.
în Săptămâna Rusaliilor, care începe în Duminica Rusaliilor, nu se munceşte, căci în zilele consacrate lor, ele zboară prin văzduh, cântă şi joacă pe la fântâni, pe la cruci, pe la răspântii, prin poieni, iar pe cine prind că lucrează se răzbună schilodindu-l, scoţându-i ochii, asurzindu-1 sau înnebunindu-l. Sunt descrise ca purtând în mâini nişte unelte tăioase şi frigări ascuţite cu care vatămă oamenii. O relatare culeasă în Basarabia, arată că un bărbat cu femeia sa s-au dus la prăşit în Lun Rusaliilor (Lunea din Săptămâna Rusaliilor). După amiaza bărbatul s-a culcat la câmp şi, dormind, i s-au arătat Rusaliile în vis, ca trei femei îmbrăcate complet în alb ce l-au târât într-un joc nebunesc, întinzându-l şi trântindu-l până ce l-au trezit. Speriat, bărbatul şi-a luat soţia şi au părăsit degrabă locul.
Tot în Basarabia se arată că cea mai periculoasă zi din Săptămâna Rusaliilor este Miercurea, când este Zbuciumul Rusaliilor, zi în care nu se lucrează de loc. în satul Ialoveni sătenii spun că un om s-a dus la prăşit pe deal, în ziua de Zbuşiumu Rusaliilor. Seara a fost adus legat în sat, căci fusese "zbuşiumat" de către Rusalii. A zăcut un an, după care a murit.
În toată ţara, Sâmbăta Rusaliilor (Sâmbăta dinaintea Duminicii Rusaliilor) este asimilată unei Sâmbete a Moşilor ("Sâmbăta morţilor" sau "Sâmbăta morţască"), fiind foarte cunoscută sub numele de Moşii de vară – una dintre cele 19 sărbători ale moşilor despre care vorbeam mai sus, în Basarbia făcându-se în această zi pomeni cu lapte şi mâncare (în unele locuri se dă si o creangă de Trandafir). De Sâmbăta Rusaliilor se pun pe jos prin casă, prin tindă ierburi (Simburel - probabil Anagallis caenilea, Corovatici - Salvia nemorosa sau Verbascum nigrum, thapsus, phlomoides, nuc, iarbă), iar la streşini şi pe stâlpii casei se agaţă crengi şi frunze de plop, de stejar, de frasin, de tei sau de nuc.În Sâmbăta Rusaliilor se curăţă izvoarele. La curăţatul fântânilor dă ajutor fiecare gospodar, la fântâna de unde ia apă. Curăţirea izvoarelor se face cu mare procesiune religioasă. Preotul ortodox sfinţeşte apa la una dintre fântâni şi de aici trece apoi în fruntea procesiunii pe la toate celelalte fântâni din sat, unde citeşte câteva rugăciuni scurte şi stropeşte izvorul cu apă sfinţită.
În Valea Timocului (în Banat), cu numele de "Rusalii" (sau Rusale) sunt desemnate româncele care, în primele trei zile ale Săptămânii Rusaliilor, cad în stări de tip mediumic, numite"Căderea Rusaliilor". Cei cuprinşi de "Căderea Rusaliilor" par a fi "posedaţi", ei cad într-un fel de leşin însoţit de o stare de "transă para-extatică", după cum se exprima Mircea Eliade.
Legat de Rusalii trebuie spus că jocul Căluşului a apărut ca un fel de protecţie a oamenilor de acţiunea lor.Jucat de bărbaţi care poartă un costum numai al lor, ale cărui dominante cromatice sunt albul şi roşul, elemente la care se adaugă betele încrucişate pe piept, clopoţeii din jurul brâului, pintenii de la opinci, o împodobire în general exagerată la prima vedere prin multitudinea paietelor, a mărgelelor şi a oglinjoarelor prinse de cămăşi, de pălăriile maiestuoase. La acestea toate, se adaugă şi un baston special de căluşar. Iniţial, Căluşul s-a practicat numai de Rusalii. Acum se joacă tot timpul anului ignorându-se funcţiile sale primare.
Iată ce spune Floarea Calotă: Căluşul luptă împotriva Rusaliilor, vindecă bolile provocate de acestea, apără holdele de grâu împotriva furtunilor şi a grindinilor care mai apar câteodată în această perioada, apără vitele de boli, ajută femeile sterile să poată avea copii, ajută tinerele necăsătorite să-şi pună în valoare frumuseţea şi disponibilitatea de a iubi şi de a fi iubite. Pentru a înţelege cu adevărat spiritul Rusaliilor şi practica acestui dans, se impune marcarea momentelor principale ale vieţii căluşului în ordinea lor cronologică.
-Naşterea Căluşului are loc în a patra miercuri după Paşti, numită şi Strat de Rusalii când, Vătaful, Mutul (în unele localităţi şi Căluşarii) merg la pădure pentru alegerea unei prăjini înalte de 4, 5 metri din care vor constitui steagul Căluşului.
-Legarea steagului (se ciopleşte din lemn un fel de cioc al steagului care se leagă în vârful acestuia ori se păstrează în traista mutului. Acest cioc este considerat ca fiind ceva diavolesc şi odată legat în vârful steagului sau pus în traista mutului nu mai trebuie atins decât la ultima etapă când se îngroapă Căluşul.)
-Jurământul căluşarilor se depune pentru 3, 5 sau 7 ani, şi odată depus, căluşarii devin personaje sacre. Jurământul este un prag al celor iniţiaţi şi se depune departe de comunitate, undeva în pădure în timpul răsăririi soarelui. După depunerea jurământului, căluşarii sar steagul
-Ridicarea steagului în poziţie verticală (aşa va sta pe toată perioada desfăşurării obiceiului, fiind dat în grija unui stegar).
-Jucarea Căluşului (desfăşurarea propriu-zisă a obiceiului, în mijlocul comunităţii).
-Moartea şi îngroparea Căluşului (marţi, în a 3-a zi de Rusalii, la apus).
Căluşul, în afară de căluşarii propriu-zişi, are personaje cu roluri bine determinate cum ar fi Vătaful şi Mutul, despre care am pomenit până acum în treacăt.
VĂTAFUL este cel care căuta în interiorul comunităţii, bărbaţi mai tineri sau mai vârstnici care erau buni dansatori, aveau o condiţie fizică corespunzătoare efortului pe care urmau să-l facă, cu o anumită ţinută morală pentru că intrau în posesia unor taine pe care nu aveau voie să le divulge, fapt pentru care depuneau jurământul. Vătaful, de asemenea, tocmea lăutarii care urmau să susţină muzical, Căluşul; la finalul fiecărei zile, îi plătea de regulă în bani dar şi în produse (mălai, făina, brânză, lapte ori legume).
MUTUL, împreună cu Vătaful, îi instruia pe căluşarii începători, începând de la explicarea figurilor de dans până la transmiterea unui fel de cod secret al Căluşului. Tinerii erau conduşi în pădure de Vătaf şi de Mut, într-un loc netulburat de oameni, unde în timp ce primeau explicaţiile pline de rigoare, se ardeau ritualic plante halucinogene pe care aceştia le inhalau. Mutul şi Vătaful se îngrijeau de asemenea de reintegrarea celor tineri din Căluş în comunitate, la finalul sărbătorii Rusaliilor. Când Căluşul era în plină manifestare în comunitate, Mutul trăia un adevărat jurământ al tăcerii, de aici denumirea de “mut”. El este un personaj aparte, ales de comunitate, nu de Vătaf. Trebuia să întrunească multe calităţi: să fie rezistent la efort, să aibă simţul umorului şi prin tot ce făcea să stârnească în acelaşi timp şi hazul şi teama. Era îmbrăcat sărăcăcios, peticit chiar, hainele îi erau murdare, pe faţă purta tot timpul o mască făcută din piele de iepure, avea la umăr o traistă plină cu plante de leac, din care când vrea şi cui vrea da câte un firicel. Purta o sabie de lemn vopsită în roşu, (culoare despre care noi copii, credeam că provine de la sângele Ielelor pe care le omorâse Mutul), cu care trasa întotdeauna un cerc imaginar pe care dansatorii îl respectau, legând hora chiar pe linia respectivă. Mutul avea puteri depline, putea să sărute fetele şi femeile măritate, putea să se urce pe case, pe garduri, prin pomi, putea să facă gesturi obscene cu un “phalus” de lemn vopsit şi el în roşu pe care îl ţinea ascuns sub un şorţ, roşu de asemenea. Mutul nu depunea jurământul, dar era temut şi respectat. El întruchipează spiritul divin al calului, precum şi sacrificiul prin moarte (masca mutului este îngropată odată cu steagul şi ciocul Căluşului). Mutul şi Vătaful rezolvau toate problemele care se năşteau, inclusiv aceea de a se depune încă o dată jurământul dacă ei considerau că acest lucru se impunea la un moment dat.
Lăutarii erau tocmiţi din satul respectiv sau dintr-unul vecin pentru a asigura contra-cost muzica, ritmică pe care căluşarii dansau, pe toată perioada sărbătorii de Rusalii.
Desfăşurarea propriu-zisă a practicii Căluşului, era considerată rit de recuperare a sănătăţii, şi nu o practică vrăjitorească.
Acolo unde se ştia că există un bolnav bănuit a fi fost lovit de Iele, vreun “luat din Căluş”, se deplasau lăutarii şi aveau sarcina de a-i cânta uşor melodiile din Căluş, în timp ce bolnavul era întins pe pat şi avea faţa acoperită. Dacă în timp ce i se cânta, bolnavul îşi mişca mâinile sau capul în ritmurile melodiei, se considera că este vindecabil şi devenea unul dintre aceia care urmau să fie puşi în mijlocul horei lângă steag, fără să-l atingă. Căluşarii dansau în cerc în jurul lui, îl săreau din când în când, în timp ce hora era condusă în sensul invers al acelor ceasornicului. De asemenea avea loc în acest timp, sacrificarea unei găini negre, căreia după ce i se rupea gâtul, era băgată într-o oală de ceramică şi apoi oala se spărgea. Se credea astfel că Diavolul din om trece în găina adusă lui ca jertfă. În acest timp Căluşarii rupeau hora, de teamă că Diavolul să nu-şi găsească “culcuş” în vreunul dintre ei. Despre această practică, avem însemnări importante vechi, de la Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldavie”:”după ce bolnavul era întins pe pământ, ei încep jocurile lor şi la un anumit loc al cântecului îl calcă pe rând de la cap până la călcâi, apoi îi şoptesc nişte cuvinte anume compuse poruncesc ca boala să iasă. Dacă au respectat aceasta de trei ori în trei zile, adeseori răspunde succesul speranţei şi boli foarte grele…sunt alungate astfel cu puţin lucru.”
În satul meu Beuca, Teleorman, exista obiceiul ca mamele să-şi dea copii până în doi ani să fie jucaţi în hora de căluşari pentru a fi voinici asemeni acestora. Dacă vreun copil era bolnav, se lega de mijlocul unui căluşar o hăinuţă de-a pruncului. Se poate spune că la Căluş, participa toată suflarea satului. Se mergea cu Căluşul din casă în casă. Căluşarii jucau în bătătură şi gospodarul punea lângă steagul din mijlocul horei, sare, apă, grâu şi lână, simboluri ale fertilităţii. Femeile şi fetele, indiferent de vârstă, legau câte un tulpan, o batistă ori bete la brâul căluşarilor, pentru dobândire de noroc şi sănătate.
Prin tot ce fac practicanţii Căluşului, doresc să se asemene cu caii: poartă zurgălăi, clopoţei, pinteni, imită tropăitul, galopul şi nechezatul cailor. Căluşarii sar peste steag ca într-un ritual al încălecării calului, imită de asemenea săritura calului peste obstacole, şi abia apoi se produc ridicarea steagului şi jurământul. Steagul, pe toată durata sărbătorilor, trebuie să rămână în poziţie verticală. Stegarul, este omul care are în permanenţă grija de steag şi dacă acesta nu-şi face treaba cum se cuvine, ceata se destramă. Ceata este formată întotdeauna dintr-un număr impar.
Ar fi benefic să li se amintească oamenilor funcţiile primare ale diferitelor obiceiuri pe care le traversăm de multe ori fără să le cunoaştem în profunzime.
Întotdeauna m-am întrebat de ce ziua de Sânziene specific feminină, ca şi zodia Racului în care intră Soarele cu câteva zile înainte de această sărbătoare populară, la solstiţiul de vară, ziua în care puterea astrului este maximă, energia lui fiind de tip masculin, puternică, intensă. Ce asociere extraordinară între forţa masculină şi energia feminină.
Ceea ce se impune să precizăm înainte de toate este că termenul „Drăgaică" denumeşte nu numai obiceiul de care ne vom ocupa în cele ce urmează, ci şi sărbătoarea populară ce avea loc la 24 iunie şi în cadrul căreia se desfăşura, sărbătoare care coincide cu Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul din calendarul creştin şi care în Transilvania este cunoscută sub denumirea de Sânziene. Termenul denumeşte apoi o plantă, o floare („Galium verum") din familia rubiaceaelor şi care îşi are rosturile ei în cadrul sărbătorii şi obiceiului de Drăgaică, precum şi în practica medicală populară. Termenul mai denumeşte şi „târgul", „iarmarocul" ce avea loc, anual, la 24 iunie, ca şi jocul ce se făcea la acest iarmaroc. Drăgaică se numeşte şi protagonista principală a obiceiului, alteori toate interpretele acestuia, dar şi fiinţa fantastică, asemănătoare ielelor, care îi
pedepseşte într-un mod similar pe cei ce lucrează de ziua ei, la sărbătoarea respectivă. (Se zicea în acest caz că „te loveşte din drăgaică"), după cum, acelaşi este şi numele bolii pe care ea o produce. Potrivit altor mărturii populare, drăgaicele sunt însă şi „fiinţe vii, care au puterea de a face ca buruienile să fie
de leac" sau „fiinţe cereşti, care dau roadă seminţelor". Pe alocuri, se credea că fiinţele acestea „ard semănăturile", alteori, dimpotrivă, că le feresc de foc". în sfârşit, Drăgaică era şi numele unor movile „unde, în vechime, se adunau flăcăii şi fetele spre a se învăţa să joace". Amintim şi expresiile „a umbla drăgaică", „îşi joacă drăgaică" ş.a., care toate la un loc sunt de natură să sugereze o idee clară despre îndelungata tradiţie şi despre însemnătatea ce a avut-o obiceiul însuşi în folclorul românesc.
Polisemantismul termenului şi pătrunderea lui în expresiile populare indică fără îndoială marea lui vechime în limba noastră.
Cea dintâi atestare a obiceiului o datorăm lui Dimitrie Cantemir: „După
cum se vede, prin ea (prin Drăgaica, adică) o înţeleg pe Ceres – Cantemir era pasionat de astrologie. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o
cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica aceasta, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă cu mâinile întinse şi cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de aceastăcinstire sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani".
Am citat în întregime descrierea savantului cărturar moldovean, nu numai pentru că este cea mai veche dintre cele de care dispunem, ci şi pentru că este cea mai amănunţită; ea ne deschide, astfel, perspectivele mai bunei înţelegeri a acestei manifestări folclorice. Cum vedem, Cantemir precizeazătimpul când avea ea loc: „când încep să se coacă semănăturile"; protagoniştii: „toate fetele din satele învecinate", precum şi personajul central al manifestării: „Drăgaica"; aceasta este „aleasă" de celelalte, ca fiind „cea mai frumoasă". Se precizează apoi vestimentaţia acesteia: ea poartă pe cap „o cunună
împletită din spice", este împodobită cu „multe basmale colorate", iar în mâini poartă „cheile de la jitniţe", ceea ce nu reprezintă altceva decât simbolul bogăţiei recoltei. Descrierea ne oferă şi unele informaţii valoroase cu privire la desfăşurarea obiceiului: Drăgaica, pe care fetele care au ales-o şi o numesc „sora şi mai-marea lor", este „petrecută", însoţită adică de către acestea în alai „pe ogoare" şi prin sate, „cântând şi jucând" împreună cu ele.
Sărbătoarea Drăgaicei sau Sânzienelor marchează prin urmare o dată importantă în calendarul popular; ea coincide aproape cu solstiţiul de vară (21 iunie), cu „marea răscruce în cursa soarelui" şi acoperăastfel, ca toate solstiţiile şi echinocţiile, o perioadă de criză, o perioadă de intensă comunicare între cele două lumi, a viilor şi a morţilor – de aceea se fac pomeniri la această sărbătoare -, dominată de primejdii, de ameninţarea spiritelor malefice, dar şi de multiple posibilităţi de intervenire cu succes în firea şi mersul lucrurilor. Acest mister ce învăluie sărbătoarea constituie baza inspiraţiei romanului Noaptea de Sânziene a lui Mircea Eliade. Şi ca toate perioadele de acest fel, ea prezintă asemănări vădite cu Anul nou, de unde şi o serie de manifestări asemănătoare. Se fac astfel diverse pronosticuri privind viaţa oamenilor. Se împleteşte, spre exemplu,
câte o cunună sau , colac" din flori de sânziene pentru fiecare membru de familie şi, în ajunul sărbătorii, în amurg, se aruncă pe casă, crezându-se că cel a cărei cunună rămâne pe acoperiş va avea viaţăîndelungată, iar cel a cărui cunună cade va trăi mai puţin, chiar sub un an, pe alocuri. Fetele şi flăcăii fac pronosticuri spre a-şi cunoaşte ursitul, iar în unele regiuni oamenii fac cununi de sulfină ce se aruncă pe casă pentru a afla cum vor avea noroc cu vitele.
Sărbătoarea Drăgaicei conţine şi diverse practici care interesează medicina şi farmacologia magică şi naturistă. Femeile, spre exemplu, se scaldă în rouă sau în anumite izvoare spre a se vindeca de variate boli, copiii sunt stropiţi cu apă
Acum se culeg florile numite drăgaice sau sânziene, precum şi alte flori de leac: sulfina, cimbrişorul, etc., ce se folosesc pentru vindecarea a felurite boli, de la durerile de cap şi simple răceli, până la bolile venerice, precum şi împotriva moliilor şi ploşniţelor şi ale unor boli ale animalelor. Florile de drăgaică au şi un rol protector, ferindu-l pe om „de toate relele" şi „aducându-i noroc în casă". În sfârşit, florile de sânziene sau de drăgaică au rol fertilizator pentru grădini şi câmpuri, mai ales pentru pepeni şi varză. În legătură cu celelalte plante care se recoltează la această sărbătoare trebuie amintită şi „iarba fiarelor", despre care se credea că înfloreşte pentru câteva clipe în noaptea spre Sânziene. Însemnătatea magică a sărbătorii ni se dezvăluie şi în credinţa conform căreia acum se fac cu succes „descântece de întors inima", adică de împăcare a doi inşi certaţi. Drăgaica era socotită pe alocuri „Doamna florilor" şi se ţinea „pentru dragoste şi plăcerea florilor".
Aşa cum arătam, însă, sărbătoarea Drăgaicei stă şi sub zodia unor forţe malefice care bântuie lumea, dar evident nici pe departe înzestrate cu forţa Rusaliilor; tocmai de aceea, trebuie să fie respectată, sărbătorită; altfel, „drăgaica", acea fiinţă fantastică acţionează asupra oamenilor, animalelor şi plantelor.
De Sânziene (24 iunie, zi de celebrare a Nedeei cum am specificat mai sus), când se deschid porţile cerurilor pentru o clipă, unii români se duceau la anumite izvoare, mai cu seamă la un lac ce izvora pe muntele Semenic. Ei ziceau că se duc să afle "uşurare de toată durerea şi neputinţa". Aici, pe Semenic, aproape de vârful celui mai înalt munte din Banat, se află micul lac Nedeia, numit şi Scăldătoarea Vulturilor, loc de care se leagă credinţe şi obiceiuri magico-medicale populare româneşti. Amândouă numele acestui loc au o deosebită importanţă. Am văzut semnificaţia Nedeei, de suspendare a barierelor temporalităţii. În ceea ce priveşte al doilea nume, el este legat de imaginea mitologică a Vulturului, de chezaş al nemuririi şi al veşnicei tinereţii. În această ipostază îl întâlnim pe monumentele funerare din Dacia şi în străvechea artă traco-getică. După credinţele românilor, odată la 30 de ani, Vulturul se duce la un izvor cu apă vie ("la fântâna lui Iordan" - adică în Centrul Lumii), se scaldă acolo şi întinereşte.
Informaţiile etnografice au fost luate din Obiceiuri agrare din tradiţia populară românească de Dumitru Pop; Vechi obiceiuri agrare româneşti de Ion şi Maria Cuceu;
