"Insa daca-ti vei inchide Sufletul in Trup si-l vei amagi, si vei spune: nu inteleg nimic, nu pot face nimic, ma tem de Mare, nu pot urca la Cer, nu stiu cine sint, nu pot spune cine voi deveni, ce legatura ai atunci cu Zeu (n.n Dumnezeu Tatal)? Caci tu nu poti intelege nici unul dintre lucrurile Bune si Drepte, ci esti un iubitor al Trupului si al Raului. Caci cel mai mare Rau este acela de a nu-l cunoaste pe Zeu", spunea Hermes Trismegistus. Acelasi Hermes dadea si solutia la iesirea din starea de Rau a sufleutului omenesc: "si astfel il vei intelege pe Zeu... daca crezi in sinea ta ca nimic nu este cu neputinta si te socotesti tu insuti nemuritor, si daca crezi ca poti intelege toate lucrurile, orice Arta, orice Stiinta, si felul si purtarea oricarui lucru viu"...
Asadar, omul nu este o fiinta nestiutoare decit prin credinta sa in nestiinta. Nu este o fiinta neputincioasa decit prin credinta in propria sa neputinta. Omul se afla in amagire atunci cind nu stie ca ceea ce afirma devine, intra in manifestare, exista, ia fiinta. Orice lucru in care El - omul - crede, apare in realitatea sa, dar aceasta nu exprima Adevarul. Cit masura in care omul se limiteaza prin propriile vorbe si cuvinte, prin propriile credinte si afirmatii. Principiul credintei, pe care ni l-a dezvaluit si Iisus, era cunoscut - iata - de cind lumea. Acesta dezvaluie fiinta umana ca responsabila de actul crearii propriei sale realitati. Sufletul intra in intunericul propriilor sale creatii si credinte autolimitatoare atunci cind isi afirma neputinta, incapacitatea, nestiinta, teama, neintelegerea...
Pierderea conexiunii cu Dumnezeu pare a avea salas exact in interiorul nostru. Când ne vom obisnui sa ne afirmam bucuria, dar si convingerea ca "stim", deja, ceea ce vrem sa stim, când vom putea gândi ca avem ceea ce avem nevoie, ne vom reconecta la esenta sufletului nostru. Si la cunoasterea ca suntem fiinte minunate, atunci când gândim ca suntem astfel.
Absenta credintei noastre in Dumnezeu si in puterea Binelui ne duc la Portile Suferintei si a credintei in ea, ceea ce ne intareste slabiciunea, neputinta si izolarea, frica si nefericirea. Oare chiar suntem creatorii relitatii noastre, asa cum ne spun - iata - cele mai vechi texte initiatice ale lumii? Oare ceea ce gândim, spunem si simtim ne creeaza realitatea? Oare puterea credintei noastre, netulburata de indoiala, de teama, ori de slabiciune, este adevarata? Probabil ca ne ramine sa incercam aceasta ca pe un experiment personal, aflat la indemina oricui. Nu ne trebuie nici mai mult timp, nici locuri speciale, nici instrumente sofisticate pentru a ne urmari propriile credinte, convingeri si scheme mentale si a observa maniera in care ele apar - apoi - in realitate. Si, cel mai minunat efect al acestui exercitiu ar putea fi acela de reintoarcere la Bine si la Dumnezeu... Iar daca sursa Raului se afla chiar in credinta noastra in slabiciune, in mintea noastra negativa, atunci am putea sa descoperim singuri daca se confirma... Si, prin aceasta, ne vom apropia mai mult de Adevar, de Iubire, de Bine, de toate acele stari ale vietii pe care le rivnim in ascunsul inimii...
