“SAMBRA OILOR” (de la Sf. Gheorghe pana la Sfintii Constantin si Elena)
Din arhivele Institutului de Etnografie si Folclor “Constantin Brailoiu” al Academiei Romane
De-a lungul arcului carpatic, in satele risipite pe culmile domoale ale muntilor, acolo unde prestigiul stravechilor ocupatii agro-pastorale continua sa-i defineasca pe locuitori, se practica un frumos obicei. Alesul, Ruptul sterpelor, Masuratul oilor sau Sambra oilor sunt numirile sub care se regaseste, in diverse zone etnografice ale tarii, acest obicei, menit de a reglementa relatiile dintre doua categorii socio-economice: agricultorii si pastorii. In preajma Sangiorgiului (Sf. Gheorghe) pana intr-o alta zi de sarbatoare, Sf. Constantin si Elena, crescatorii de oi se aduna in fiecare sat pentru a stabili impreuna unde vor face stanile in acel an, cine le va fi baci si pe cine vor angaja sa le pazeasca pe timpul pasunatului.
Impreunarea oilor pe criteriile stabilite – pe vecinatati, intre neamuri sau conform altor intelegeri – si urcatul turmelor la stani sunt momente semnificative in comunitatile rurale romanesti. Ele sunt marcate in mod ceremonial printr-o festivitate comuna a pacurarilor cu “ortacii” (proprietarii oilor). In dimineata zilei stabilite, toti stapanii de oi pornesc spre stani, imbracati de sarbatoare. In urma barbatilor care duc galetile de muls, femeile poarta cosuri si traiste pline de bucate alese si sticle cu bautura. Alaturi de alimente, o datina strabuna obliga pe fiecare femeie sa aduca acum la stana si “unsoarea oilor”, acel remediu magic, indreptat impotriva spiritelor malefice care puteau ataca lactatia sau chiar viata animalelor. Pacurarii foloseau aceasta “unsoare” pentru a unge ugerul oilor, dupa aceasta mulsoare, inainte de apusul soarelui. Astazi “unsoarea oilor” a ramas doar o amintire in constiinta pacurarilor batrani.
In timp ce pacurarii strang oile intre “mreje” (lese de nuiele) pentru a le “baga la strunga”, femeile prezente incep a curata simbolic stana si inventarul pastoral cu aghiasma si tamaie. Barbatii aduc ramuri verzi si impodobesc cu ele coliba pastorilor. Fetele impletesc cununi de flori pentru cei mai tineri miei. Totul capata o infatisare sarbatoreasca, menita a conferi stanii, in momentul “masurarii laptelui”, solemnitatea si fastul necesare unui asemenea eveniment.
Galetile de muls sunt si ele pregatite: li se pun flori de primavara la urechile tortii, amestecate cu buruieni descantate (leustean, pelin, urzica, salcie, scaiete, usturoi), iar la interior se arunca cate o moneda de argint, pentru cinsitrea pacurarului. In unele sate banatene de pe valea Cernei (Caras-Severin) este obiceiul ca peste gura galetii de muls sa se puna un colac mare, frumos impletit, prin care trebuiesc mulse oile; cati proprietari, tot atatea galeti cu colaci. Cand proprietarul a terminat de muls oile sale, da colacul la doi copii care trebuie sa-l rupa, fiecare tragand cu mainile de el si zicand: “Cucu”! iar celalalt raspunzandu-i “Rascucu”. Si tot asa de 3 ori. Cand colacul s-a rupt fiecare isi pastreaza bucata, mancand din ea cu familia si punand o bucatica si in sarea oilor, pentru protectie si spor.
Dupa ce toate oile au fost mulse si laptele fiecarui gospodar a fost “masurat” si inscris pe “raboj”, sub privirile atente ale intregii comunitati, pacurarii reunesc laptele (il “impreuna”) si-i dau cheag. In functie de acest “maritis” proprietarii vor primi cota de produse lactate. Cat timp barbatii au fost ocupati cu mulsul si “masuratul” laptelui, femeile au asternut pe iarba de langa stana fete de mese, iar pe ele au desfacut bucatele si bauturile aduse de acasa. La acest pranz sunt chemati proprietarii si pacurarii, la un loc, sa se bucure de “pornitul stanii”. In unele localitati, pacurarii cinstesc aceasta masa cu cate un miel fript haiduceste (intreg) si cu traditionalul “balmos” (mamaliga fiarta in smantana si unt ).
Pe timpul cat se manca fluierasii, cimpoierii si ceterasii canta si doinesc, iar cand masa este terminata, ei incep a zice cate o “invartita ciobaneasca” sau cate o hora, in care nu intarzie sa se prinda fetele si feciorii. Pana la caderea serii, uneori si a noptii, cei prezenti petrec, fiecare in felul sau; unii isi deapana amintirile despre viata la stana si intamplarile petrecute cu alti ani in urma, altii glumesc, iar cei tineri canta si joaca. Seara se aprinde un foc prin care se trec animalele ce raman la stana, “ca sa fie ferite de rele”, pe timpul cat vor sta singure, la stana. (Bogdan I. Stanciu - altermedia.ro)
***
În calendarul popular întâlnim de Sfinţii Constantin şi Elena o sărbătoare adresata păsărilor de pădure, numita Constandinu Puilor sau Constantin Graur. Se crede că în această zi, păsările îşi învaţă puii să zboare. Ziua de Constandinu Puilor era ultima zi în care se mai semănau porumbul, ovăzul şi meiul şi este ziua în care se măsoară laptele oilor; în popor se spune ca tot ce se seamănă după aceasta zi, se usucă.
***
Împăratul Constantin cel MareConstantin cel Mare s-a născut în orașul Naissus (Nis, Serbia) în jurul anului 274. A devenit suveran al întregului imperiu după învingerea lui Maxențiu și a lui Liciniu. Potrivit mărturiilor lui Eusebiu și Lactanțiu, în ajunul luptei cu Maxențiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripția: „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei birui).
Noaptea, i se arată Hristos, cerându-i să pună semnul sfintei cruci pe steagurile soldaților. Dând ascultare poruncii primite în vis, iese biruitor în lupta cu Maxențiu. Maxenţiu a fost înfrânt şi înecat în apa Tibrului, de lângă Roma. Constantin a fost primit cu mare bucurie în cetate şi încoronat ca împărat al întregului Imperiu roman de Apus, în anul 313. Pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se păstrează la Roma, se află inscripția: „instinctu divinitatis”, „prin inspirație divină”, ce descoperă cum a fost câștigată victoria asupra lui Maxențiu.
Cea mai însemnată realizare a fost Edictul de la Milano (313), prin care creștinismul ajunge să fie recunoscut de stat. Însă creștinismul va deveni religie oficială în timpul lui Teodosie cel Mare (379-395). Însă prin Edictul de la Milano episcopii şi preoţii au fost scoşi din închisori, templele idoleşti au fost dărâmate iar în locul lor au fost clădite biserici creştine. Au fost aruncate uneltele de tortură, în timp ce cuptoarele în care se ardeau creştinii au fost stinse. Au fost de asemenea slobozite animalele sălbatice care-i ucideau pe creştini în arene.
Constantin au pornit din nou la luptă împotriva lui Liciniu şi l-a înfrânt. Însă cel din urmă război l-a purtat împotriva sciţilor, în apropierea Dunării, pe care i-a biruit tot cu ajutorul Sfintei Cruci. Împăratul Constantin a hotărât apoi să-şi mute capitala în partea de răsărit a imperiului. A ales cetatea Vizantia, zidită de grecul Vizas, căreia, după numele său, i-a dat numele Constantinopol. Aici s-a aşezat în anul 324, cu mama sa, Elena, iar ca semn de mulţumire lui Dumnezeu, a înălţat în mijlocul cetăţii un stâlp înalt, ce avea deasupra Sfânta Cruce.
Sfântul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de către episcopul Evsevie (Eusebiu) de Nicomidia. A murit la scurt timp (337) în Nicomidia și a fost înmormântat în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, ctitorită de el.
Împărăteasa Elena
Flavia Iulia Helena s-a născut în provincia Bitinia. In anul 293, generalul roman Constantiu Chlorus, la indemnul împăratului Dioclețian, divorțează de împărăteasa Elena. Aceasta nu se recăsătorește, ci trăiește departe de atenția publică, dar aproape de fiul sau. A reușit să descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost răstignit Hristos. Potrivit tradiției, în urma săpăturilor s-au găsit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost răstignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a înviat în momentul în care a fost atins de Crucea Domnului. La 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a luat crucea și a înălțat-o în fața mulțimii. Ziua de 14 septembrie a devenit sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci în calendarul creștin.
Împărăteasa Elena a zidit Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret și multe alte sfinte locașuri.
Semnificația numelor Constantin și Elena
Numele Constantin este de origine latină și vine de la constans, constantis (“constant”, “ferm”).
Elena – Străvechiul nume Helene este explicat de unii prin grecescul helane („torță”, „făclie”, dar și „foc sacru”, la sărbătorile numite Heleneia, dedicate zeiței Artemis), iar de alții prin hele („lumină arzătoare a soarelui”).
