Toate au în lume explicaţii. Despre multe lucruri ne vin, din vremuri străvechi, legende care, prin gravitatea şi tonusul lor, ne impresionează. Pentru că e Paştele, pentru că scormonim după răspunsuri, pentru că sufletul ni se opinteşte de plâns când ne gândim la patimile Mântuitorului, am să vă spun, în câteva cuvinte, povestea copacului care l-a plâns întâia oară pe Iisus. Salcia cea cumplit plângătoare...
Tortura lui Iisus
Se spune că, pe vremea când Hristos colinda lumea ca să-şi spună învăţăturile, nu era, niciunde, copac mai falnic şi mai mândru ca salcia. Înalt, trufaş, drept, cu ramurile gata să rănească albastrul cerului, aşa era atunci salcia. Un astfel de copac s-ar fi aflat şi în apropiere de Sinedriu, unde Pilat din Pont Îl judeca pe vinovatul fără vină de atunci, Iisus.
Îl asculta, Îl privea, Îl judeca şi nu-l găsea, în sinea proprie, vinovat. Dar se autointitulase Mesia şi trebuia să fie dat ca exemplu şi altora.
Aşa că Pilat a chemat străjile şi le-a spus să facă ce-or şti, dar să-l schingiuiască pe judecat până va recunoaşte că e vinovat. Oştenii au găsit cu cale să rupă din ramurile delicate, dar ferme, zvelte, dar puternice ale salciei din grădină câteva nuiele, cu care să-l „croiască“ peste tot trupul pe condamnatul dat pe mâna lor de Pilat. Şi au rupt, şi iar au rupt crengi usturătoare din copacul falnic...
Salcia ar fi privit cu îngăduinţă excesul soldaţilor, căci nu bănuia pentru ce foloseau ei acele ramuri.
Dar, după o vreme, Iisus a fost adus în grădină şi legat chiar de tulpina salciei. Hainele i-au fost smulse fără milă, mâinile şi picioarele ferecate, iar călăii s-au pus să-l lovească tocmai cu ramurile rupte mai devreme. Din trupul Mântuitorului ţâşnea sânge năvalnic şi roşu şi salcia s-a cutremurat.
S-a îngrozit. S-a pus pe bocet şi jelit. Se spune că se simţea vinovată că devenise, fără să vrea, obiectul de tortură al lui Iisus. Şi, din mândră cum fusese de înălţimea şi tulpina sa dreaptă, salcia şi-a aplecat pe dată, cuprinsă de durere şi ruşine, ramurile. Şi atâta le-a aplecat, de a ajuns cu ele la pământ. A sărutat cu frunzele sale firul de iarbă şi a cerut iertare lui Hristos.
Iar El, care nu vărsa o lacrimă, care luase asupra Sa toate păcatele lumii, care iertase întreaga omenire, i-a dat şi salciei îndurare şi crezământ. De atunci, copacul mândru nu a mai existat. Salcia a rămas cu ramurile plecate şi plângăreţe să străjuiască lumea. Cunoscând povestea aceasta, mulţi bătrâni au plantat la mormintele alor lor astfel de copaci, care să plângă în tăcerea celorlalţi şi pentru morţii lor, când Îl plâng, de o veşnicie, pe Hristos.
Povestea salciei plangatoare
Vine din basmele copilariei, dar vorbeste despre iubire, una neacceptata de cei din jur, ceea ce duce la pierdere, suferinta si sacrificiu suprem!
Erau candva, undeva departe, un imparat si-o-mparateasa.
Si erau ei tare fericiti, pentru ca Dumnezeu le binecuvantase vietile cu liniste, avutie si-o mandrete de fecior de statea luna pe cer sa-l priveasca si nu s-ar mai fi dus la culcare…
Si crestea avutia, si crestea imparatia, linistea veghea peste tot iara mandretea de fecior din ce crestea, tot mai frumusel si mai istet era.
Trecura anii, veni si vremea de insuratoare si dadura zvon in lumea larga, cine stie, cine cunoaste, fata pe masura, sa vie degraba la masa sa stea sa se vada…
Si-au venit multe cate stele pe cer si toate-l sorbeau din priviri dara el, feciorul, la nici una n-avea inima….
Se ingrijorara parintii,” pai cum adica, vin fetele la porti puhoi si nici una sa nu ramaie la noi?’
Dara el alta grija n-avea dacat in codru sa stea, fetisoara-n parau si-o spala si la fete nici cu gandul nu gandea…….
Trecu asa o vreme, plecara fetele de imparat, mai planse, mai suparate, dar niciunele de dansul alinate.
Daca vazu asa, tata-ne-sau se facu foc si para, dete iara sfoara-n-tara, si-anunta in lung si-n lat ca nu mai are baiat de insurat si ca de azi-nainte nici o fata sa nu-i steie-n minte!
Asa se facu, frumosul nostru fecior singur ca isi petrecu ani buni singur singurel, numai codrul si cu el, pana intr-o buna zi, cand in codru poposi o mandra fecioara, ca o caprioara si prinse inima sa-i bata, ca nu mai vazuse el asa o fata!
Si-o urmari, si-o urmari pana intr-o alta zi cand fata-l zari si din gura ii grai: “Ce tot umbli dupa mine, eu mi-s fata, nu vezi bine? Nu mai cauti ca-alta dat din zori pana-n noapte vanat?”
“Ba vanat as mai vana, dar mi-i draga fata ta, mainile , picioarele, ochii, tatisoarele, tot in mine-acum tresare si ma clatin ca o floare adiata de un vant, vin sa-ti cad deci la pamant, fa acum ce vrei cu mine, numai rogu-te, fa-mi bine…
Si cica ar mai fi stat ei la vorba-n codrul lat, dar imparatul a aflat si iara s-a maniat, amintindu-si de rusinea ce patise cu feciorul, asa ca puse ulciorul farmecelor cele rele si-ncepu sa sufle-n ele si pe loc fata frumoasa se facu salcie deasa!!!
Iar feciorul de durere, planse, planse in tacere pana cand din el ramase doar un rau curat si lin, la umbra salciei curgand…
Ce semnifica salcia de Florii?
Traditia populara romaneasca atribuie salciei gestul de smerita aplecare in fata Domnului Iisus Hristos, semnifica reinvierea naturii prin inflorirea salciei, a pomilor fructiferi si a florilor, in general. Ramurile de salcie sunt un simbol al fertilitatii si vegetatiei de primavara si amintesc de ramurile de finic şi de maslin cu care a fost intampinat Iisus in Ierusalim. Salcia invoca sentimentul de tristete si de blanda mangaiere sufleteasca, fiind pusa in stransa legatura cu Fecioara Maria:
“Daca imi cunosti durerea
Si voieşti sa mi-o alini
Sa-mi dai ramurile tale
Si-o cununa fara spini”.
Salcia devine semnul intruchipat al durerii şi lacrimile sufletului uman macinat de tristete:
“Atunci salcia miloasa
Nu s-a mai ‘naltat in sus
Şi-a ramas uşor plecata
Ca sa-l planga pe Iisus”.
De aici vine şi numele ei, cunoscut in traditia populara de ,,salcie plangatoare”. La salcie, Maica Domnului gaseste intelegere.
