Mirosul florilor de tei imi trezeste de fiecare dată o stare de nostalgie si de visare. Este greu de realizat artificial și inconfundabil mai ales pentru că ne sugerează mirosul Iubirii și ne trezește dragostea de viață. Mai este ceva, sau cel puțin mie așa mi se intamplă, parfumul teiului ma duce cu gandul la copilarie, la libertatea pe care o simteam atunci cand ajungea la mine aroma florilor de tei, eram la bunici si viata era altfel si era liniste și pace. Am gasit intr-o carte veche presată o floare de tei, de mine, din copilărie. Cartea este la copilul meu mare acum și in tari straine, si cand am mirosit-o am mirosit copilăria, frumusețea, inocenta si bucuria. Asa mi-am dat seama ca teii sunt gata sa infloreasca si m-am bucurat. Sper sa nu treaca vara aceasta fara sa le simt aroma, pentru ca in masina, in spatii inchise si in viata tumultoasa nu miroase a tei.
Si am citit un articol despre parfumuri cu aromă de tei, imi placeau dar nu stiam de ce, acum am aflat de pe http://mirelapete.dexign.ro/2011/05/povestea-teiului-parfum-de-tei/.
Teiul, al carui nume botanic este Tilia, este un gen alcatuit din 30 de soiuri de copaci, care traiesc mai ales in emisfera nordica, in Europa, in estul Americii de Nord si mai ales in Asia, in regiunile cu dealuri, dar si la campie. Rostit, lexemul tei are o structură diafană: începe cu o consoană urmată de două vocale, de parcă s-ar sprijini pe pământ, pentru a se risipi în văzduh, ca un abur.
Teiul e un copac mare, impunator, de 20-40 m inaltime, cu frunze cazatoare. Frunzele sale au forma de inima, sunt in general asimetrice si sunt strabatute de nervuri oblice. Florile sale, care pot ajunge pana la zece pe un singur ram, sunt alb-galbui, cu miros aromat si puternic si cu o forma specifica, avand o bractee in forma de limba. Cand cad, duse de vant, florile au o rotire frumoasa, semanand cu niste pasari ranite care vin spre pamant. Fructul teiului este mic, de forma sferica sau ovala, si atarna la capatul bracteii. Se pare ca rolul sau este mai ales de a desprinde florile de pe ramuri, pentru ca semintele sa cada pe sol.
Datorita sevei abundente a teiului, acesta atrage afidele. Adeseori, afidele sunt "exploatate" de furnici, care preiau seva extrasa de acestea. Rezultatul este un exces de seva pe ramurile si frunzele din partea de jos a copacului. Cine isi lasa masina sub un tei o va gasi acoperita cu o pelicula de seva, cu aceste "picaturi de miere". Insa afidele si furnicile nu dauneaza in nici un fel copacului prin actiunea lor.
Dupa cum povesteste Herodot, la sciti, clarvazatorii si prezicatorii imparteau o frunza de tei in trei parti egale, pe care le infasurau in jurul degetelor de la mana stanga. Considerau ca, in acest fel, vor primi inspiratie si vor putea ghici viitorul mai bine. Si triburile germanice venerau teiul, pe care il numeau copacul pacii si al dreptatii. Vara, ei il adorau ca pe un arbore sacru, organizand sarbatori in cinstea lui, cu muzica si dans. De asemenea, judecata batranilor se facea sub un tei, pentru ca tribul sa primeasca hotararile cele mai corecte.
In Polonia, oamenii cred si acum ca un tei pus in fata casei apara familia si casa de spiritele rele, aduce noroc si ii ajuta pe cei de acolo sa reziste ispitelor de orice fel. In Franta se credea ca, daca la nunta mirii trec pe sub doi tei cu coroane impreunate, casnicia lor va fi durabila si nu se va destrama niciodata. Femeile tinere din Letonia si Estonia aduc si acum ofrande de hrana teilor in floare, considerand ca vor obtine liniste in familie si fertilitate.
Dar cel mai mult imi place legenda care circula in regatul vechi.
Potrivit acesteia, demult au trait un baiat pe nume Albin si o fata pe nume Teia care se iubeau foarte mult. Povestea lor era atat de frumoasa incat i s-a dus vestea si a aflat despre ei si domitorul tarii care era un om crud si nemilos.
Indata ce a auzit, el a trimis dupa fata sa fie adusa sa-i fie sotie. Trimisii domnitorului au ridicat cu forta pe fata iar pe baiat l-au taiat cu sabiile. De pe locul in care a cazut baiatul se spune ca s-a ridicat o mica insecta care avea in coada un ac.
De suparare, fata nu a vrut sa manance nimic. A ramas indiferenta la insistentele calaului sau, repetand mereu ca ea va ramane fidela iubitului sau mort. De durere, dupa cateva zile Teia a murit si a fost ingropata intr-un loc pustiu, drept pedeapsa ca s-a opus vointei domnului. Dar pe locul acela a crescut un copac mare cu flori frumos mirositoare. In fiecare vara micuta albina vine la tei, continuand parca, dincolo de moarte, frumoasa povesti dintre Teia si Albin.
Sintetizând simbolistica folclorului naţional, împreună cu rânduielile şi credinţele sale, Mihai Eminescu înveşniceşte imaginea teiului în cultura română modernă. În timp ce ritualurile arhaice pleacă inevitabil în amintire, teiul lui Eminescu, falnicul arbore din Iaşi, continuă să cucerească sensibilitatea noilor generaţii, alături de teii versurilor eminesciene. „Teiul sfânt” e laitmotivul unor creaţii celebre, în care copacul patronează împlinirea visului de iubire (Dorinţa, Povestea teiului, Luceafărul) sau trecerea în nefiinţă (O, mamă..., Mai am un singur dor, Doină). Aflând despre moartea bărbatului, Dochia sădeşte un tei care va suplini locul soţului şi al tatălui pentru o durată ce pare să nu aibă sfârşit: „Creşte teiul şi-nfloreşte / Şi viaţa mi-o umbreşte. / Şi în umbră-i cum trăiesc, / Eu nu mai îmbătrânesc. / [...] / Că mama ţie ţi-a face, / Sub cel tei bătut de vânt, / Pătişorul la pământ; / [...] / Şi când vântul va sufla, / Teiul te va legăna” (Povestea Dochiei şi ursitorile). Omologarea dintre om şi pom, substituirea individului prin intermediul unui arbore (brad, măr), se întâlneşte în numeroase obiceiuri şi ritualuri ale românilor [8, p. 139, 146]. Acţiunea magică a teiului se exercită, la Eminescu, prin intermediul florilor şi al miresmei ce alimentează reveria. În trunchiul teiului se deschide poarta spre tărâmul zânelor (Fiind băiet, păduri cutreieram, Povestea Dochiei şi ursitorile), iar la rădăcina-i porneşte „izvorul cel de vrajă” (Făt-Frumos din tei). Astfel, teiul e valorificat în toate componentele sale, participând integral în aventura umană, de la un hotar al vieţii până la celălalt, fapt remarcat în folclorul şi datinile noastre aşijderi. Arborele îndeplineşte perfect misiunea divinităţii omniprezente, iubitoare de oameni, fiind, mai precis, un instrument al divinului, o punte de legătură cu sacrul, aidoma icoanei.
Europenii vedeau teiul ca pe un arbore sacru si pentru ca era preferat de catre albine, fiind numit chiar copacul albinelor. Mierea obtinuta din florile de tei era, asa cum este si astazi, foarte apreciata, fiind considerata unul dintre cele mai bune tipuri de miere. Acest copac era atat de valoros pentru stramosii nostri, incat cel care taia un tei putea primi chiar pedeapsa cu moartea.
