Majoritatea oamenilor asociază vâscul cu sărbătorile de iarna și mai ales cu tradiționalul sărut pe care îl primește oricine este ”prins” sub crenguța de vâsc.
Adevărul însă este cu totul altul. Vâscul, considerat acum o plantă reprezentativă a sărbătorilor de iarna, a fost mai întâi un simbol religios păgân, cu sute de ani înainte de apariția creștinismului.
Conform unor mituri și legende, ramura de vâsc (creanga de aur) este un simbol universal al regenerării și nemuririi, asociată cu forța, înțelepciunea și cunoașterea. Legenda spune ca la o mie de ani, vâscul face o creangă de aur, iar cine are norocul să o găsească capătă puteri miraculoase și devine nemuritor.
Pe de o parte, în concepția unor credințe străvechi, creanga de vâsc deschide Infernul, având puteri magice, îndepărtând demonii și conferind nemurire, pentru că nu este atacata de foc. Folosită de Enea si Orfeu în călătoriile lor subpământene, creanga de aur este simbolul luminii care permite explorarea Infernului fără pierderea sufletului.
Druizii îl vedeau ca pe un simbol sacru ce avea atât puteri magice cât și proprietăți de vindecare. Pentru strămoșii noștri, vâscul vindeca boli, sporea fertilitatea oamenilor și animalelor, era un mod de protecție împotriva vrăjitoarelor și aducea bunăstare. Există însă o deosebire între cele două plante. La noi planta are mugurii albicioși și cleioși, pe când în țările nordice are bobițe roșii și frunze țepoase. Oricum vâscul este o plantă parazită, care nu poate trăi în lumea noastră singură, el nu are rădăcini aici, poate în altă parte, și este o plantă întârziată, având nevoie de o bază pentru a se dezvolta. Este remarcabil, că la fel ca bradul, are frunzele mereu verzi. Fructele sale au o strălucire aparte și se matureză în toiul iernii, când toate celelalte plante dorm. Poate de aici asocierea cu sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, a celui care a trezit și a dăruit viață veșnică inimilor oamenilor care au primit harul Său.
Legenda vâscului își are originile în nordul Europei. Venerat de păgâni, vâscul a ajuns un simbol al iubirii în cultura creștină.
Primii care au crezut în puterea miraculoasă a vâscului au fost vikingii, aceştia trăind cu convingerea că planta îi poate readuce la viaţă pe cei care au trecut la cele veşnice.
De altfel, povestea vâscului începe în Norvegia, cu Loki, zeul răului care a reuşit să-l omoare pe Balder, fiul zeiţei iubirii şi frumuseţii Frigga, cu ajutorul unei săgeţi confecţionate din vâsc. Legenda spune că zeiţa distrusă de durere şi-a plâns fiul până când lacrimile I s-au transformat în bobiţe albe de vâsc, iar Balder a înviat. În semn de recunoştinţă, Frigga a făcut din vâsc simbolul bucuriei şi iubirii, sărutând şi îmbrăţişând pe oricine trecea pe sub vâsc.
Se pare că și strămoșii noștri Dacii foloseau vâscul, mai ales în perioada solstițiului de iarnă când devenea foarte vizibil.
Există multe descântece și ritualuri prin care tinerele îşi află ursitul cu ajutorul acestui element. Femeii care va pune crenguƫe de vâsc sub perna în noaptea din Ajunul Crăciunului, e negreşit în vis soțul hărăzit.
Tradiția românească spune că la Sărbătorile de iarnă, de Crăciun și Anul Nou, vâscul trebuie pus deasupra ușii de la intrare fiindcă aduce noroc, spor în casă, sănătate, atrage îngerii și alungă bolile.
Vâscul crescut pe brad, păr sau frasin poate fi utilizat ca tratament adjuvant în boli de inimă, astm sau tulburări hormonale şi diabet.
Ceaiul de vâsc este recomandat persoanelor care suferă de hipertensiune arterială sau diabet, în timp ce pulberea de vâsc poate fi consumată de persoane cu probleme digestive. În ultimii ani, planta este recomandată, datorită efectului antitumoral, și persoanelor care suferă de cancer.
Nu toate tipurile de vâsc sunt comestibile sau benefice. Specialiștii avertizează ca vâscul crescut pe plop, mesteacăn, tei, nuc, sau salcie este foarte toxic. Pe de alta parte, vâscul nu este indicat pentru persoanele însărcinate sau pentru copii.
