Vine un moment în viaţa paşilor în doi pe care îi facem. În care lucrurile nu merg. Căutăm soluţii. Suntem tentaţi să criticăm ceea ce pare a cauza neajunsul, şi dacă în alte locuri procesul pare a fi creator, în dragoste e începutul sfârşitului…
În iubirea dintre doi oameni se produc miracole. Miracolele reflectă înţelepciunea pură a inimii, singura care ne arată calea, dincolo de nevoi, către libertate şi fericire.
Cine înţelege de ce un om care iubeşte e fericit, dacă e fericită şi persoana iubită?
Sau cine poate pricepe de ce imaginea noastră despre noi înşine, ajungem să o vedem prin ochii celui care ne iubeşte şi pe care îl iubim? Cine înţelege aceste aspecte cu mintea? Pentru că cel care iubeşte, deja ştie fără să fi învăţat vreodată despre asta!
Oamenii au atâta nevoie de iubire pentru a găsi calea, pentru a trezi înţelepciunea pură a inimii lor, purtătoare a luminii care ne ghidează fără efort în întunericul nevoilor şi al dorinţelor. Cu toate acestea, omul nu îşi înţelege propria sa nevoie, reală, singura nevoie care îl face mai fericit şi mai liber decât zeii: nevoia de a iubi.
Haideţi să ne gândim împreună, fără grabă la aceste adevăruri care ne pot schimba pentru totdeauna viaţa, condiţia noastră actuală.
Pascal afirma: “Inima are raţiuni, pe care raţiunea nu le poate înţelege.”
Notă: următoarele rânduri rog să fie citite numai de cei care au iubit măcar o singură dată în viaţa lor.
Încercaţi pentru câteva clipe să explicaţi ce este iubirea; încercaţi să explicaţi de ce oamenii trăiesc atât de asemănător sentimentul iubirii; mai încercaţi să explicaţi care au fost cauzele iubirii voastre faţă de o anumită persoană. Aţi reuşit? Aţi reuşit să rămâneţi tăcuţi, muţi de uimire şi plini de respect faţă de acest sentiment misterios, care scrie istoria omenirii de atâta timp.
Am putea spune că iubirea este o înţelepciune… Înţelepciune pe care natura a manifestat-o fiinţându-se în parte feminină şi parte masculină, pentru ca apoi dorinţa de unitate dintre cele două jumătăţi să ofere toată motivaţia şi energia de care are nevoie universul ca să existe; sau poate viaţa însăşi.
Am putea spune că iubirea este o slăbiciune, slăbiciunea celui care se simte slab şi nu poare reuşi singur în marele efort de a împlini rolul în viaţă.
Am putea spune că iubirea este o imaginaţie, care vine şi care trece pentru că nu are nici formă, nici culoare.
Am putea spune că iubirea este o furtună pentru că ea, atunci când vine, are puterea de a dezrădăcina copacii bătrâni ai convingerilor noastre.
Am putea spune că este adiere, pentru că suflul ei mângâie sufletele oamenilor, vindecându-le.
Am putea spune multe despre iubire dar nu am dezvălui nimic care să explice fiorul ei, atunci când vine sau când se reîntoarce la noi.
De ce am vorbit totuşi despre iubire?
Pentru a înţelege că ea este centrul, ea determină pe bărbat să îşi caute femeia, pe femeie să-şi găsească bărbatul, şi să apară sentimentul de “împreună”, sentimentul care ne umple “golul” primordial al inimii.
Dacă înţelegem profund că iubirea este cauza şi forţa căutării noastre atunci înţelegem că tot ea este forţa căutării noastre, atunci înţelegem că tot ea este cea care are meritele fericirii noastre. Este un moment de răscruce. Celălalt aparţine iubirii, nu ne aparţine nouă. Celălalt este darul cu care iubirea vine, pentru a se manifesta în viaţa noastră. Celălalt nu este, nu va fi niciodată o altă proprietate de a noastră, doar dacă… inconştienţi renunţăm la iubire, la singura noastră nevoie adevărată.
Când vine iubirea la noi?
Nu ştiu, dar de câte ori a venit eu o căutam (poate ea venise, dar pentru a o găsi am început să caut!), am recunoscut-o într-un om de sex opus şi care trăia cu totul altfel decât mine…
Când rămâne iubirea la noi?
Nu ştiu, dar ea era mai intensă atunci când preţuiam darul său, pe celălalt, atunci când cream cu umor jocuri între mine şi celălalt şi când eram liber să privesc cerul şi ochii oamenilor…
Când pleacă iubirea de la noi?
Nu ştiu, dar dispăruse şi lăsase multă durere în urmă atunci când jocul dintre mine şi celălalt s-a transformat în luptă, atunci când critica mea a alungat respectul faţă de fiinţa celuilalt, atunci când atent la celălalt, nu am mai fost atent la iubire, şi am crezut că de fapt îmi dădea iubirea prin el.
