Semnul zodiacal Balanță

Pentru vechile civilizaţii ale Terrei, astrologia a fost deopotrivă o cale de “a naviga” în Timp şi Spaţiu folosind geografia celestă, dar şi o mare ştiinţă a ritmurilor, fiecare activitate umană desfăşurându-se la un anumit timp şi numai la acela. Oamenii ştiau să folosească energiile primite de ei din Marele Univers prin intermediul planetelor şi al Semnelor zodiacale, adevăraţi “transformatori de fază” ai energiilor venite de la Dumnezeu-Tatăl. Aceste “căi de mii de ani”, cum le numeşte Eminescu, sunt astăzi (tot aşa cum erau şi atunci) modulate de mai multe zone energetice, dintre care cele mai apropiate de noi sunt constelaţiile cu stelele lor fixe şi planetele sistemului nostru solar.
Se pare că scufundarea finală a Atlantidei a dus cu ea cunoaşterile sacre ale civilizaţiilor din vechimea timpurilor, actuala omenire începându-şi existenţa pe un nivel de conştiinţă mult mai scăzut, având însă de învăţat o lecţie de viaţă cu mult superioară: iubirea. Din această perspectivă – a sufletului şi a inimii – urmărim să repunem în discuţie subiectul aparent arhi-cunoscut al Semnelor zodiacale.

Ce se ştie din timpurile foarte vechi
Asemănările nu sunt întâmplătoare iar simbolurile nu sunt deloc gratuite. Foarte multe dintre calităţile pe care le conferă sau le aduce în viaţa noastră influxul astral al Semnului zodiacal Leu au o foarte mare legătură cu caracteristicile constelaţiei cu acelaşi nume. Înainte de a descoperi aceste analogii, să citim în “Marea Evanghelie a lui Ioan” revelată lui Jakob Lorber de către Domnul, volumul III (traducere şi adaptare text Gregorian Bivolaru, Editura Shambala, Bucureşti, 2003):
Capitolul 104
8. Vedeţi voi, după verificarea fecioarelor şi după nunţi, care definiseră în mod predominant perioada precedentă, iată că a sosit acum vremea cântăririi recoltelor, a cerealelor, a poamelor, prin care se înţelegeau smochinele, curmalele, rodiile, portocalele şi multe altele.
9. Fiecare aşezare îşi avea Bătrânul ei, desemnat ca şef şi conducător al tuturor treburilor obşteşti, şi avea totodată un preot, care se îndeletnicea doar cuc ele spirituale, cu instruirea poporului în anumite zile, precum şi cu prezicerile în anumite împrejurări deosebite. (...)
11. A fost hotărâtă deci zeciuiala, aşa că fiecare membru al comunei era obligat să dea a zecea parte din recolta sa castei preoţeşti. Dar cum să măsori această a zecea parte? Foarte simplu! Cu balanţa! Şi, în felul acesta, existau balanţe mai mari sau mai mici. Astfel, sub ochii mai-marelui comunei, întreaga recoltă era cântărită cu mare exactitate, umplându-se mereu ambele cupe. Apoi, cupele pline erau golite de nouă ori în lada personală a membrului comunitar, iar a zecea oară în cea a castei preoţeşti. Preotul superior era totodată şi păzitorul sau păstorul întregii populaţii, purtând numele de VARA ON (“el păzeşte” sau “el este păstorul”). În vremurile ulterioare, Varaonii (sau Faraonii) au devenit apoi adevăraţii regi ai ţării, iar lor le-a fost subordonată chiar şi casta preoţească.
12. Noi însă aflăm din relatarea aceasta, care respectă întocmai adevărul istoric, că perioada de timp care urmează îndată după Fecioară era caracterizată aproape exclusiv de cântărirea recoltei în vederea plăţii zeciuielii. Şi, fiindcă la vremea respectivă, Soarele se afla din nou în dreptul unei constelaţii, Semnul acesta zodiacal a primit numele de “Balanţă”. Şi lucrul acesta îl va înţelege limpede oricare dintre cei care cunosc cât de cât obiceiurile şi tradiţiile vechilor egipteni.
13. Iar faptul că Balanţei i s-a atribuit cu timpul şi o serie de alte semnificaţii specifice, că ea a servit şi ca simbol al dreptăţii cereşti şi lumeşti, ba chiar unele popoare primitive, aflate pe o treaptă foarte joasă de dezvoltare, i s-au închinat, la fel cum indienii, de pildă, se închinau plugului, acest fapt nici nu mai trebuie explicat mai îndeaproape. Căci fantezia oamenilor, pe de o parte, şi aviditatea mereu mai mare a preoţilor şi a învăţătorilor populari, din ce în ce mai mulţi la număr, pe de altă parte, a determinat cu timpul divinizarea a tot ce li se părea cât de cât venerabil şi util pentru întreaga omenire.”

Ce ne rămâne nouă de înţeles
Unele tradiţii astrologice consideră că glifa Balanţei reprezintă Soarele aflat deasupra orizontului plat, cu puţin înainte de momentul apusului. Dacă este aşa, atunci ideea merită reţinută, întrucât acest Semn zodiacal pare să aducă o ultimă lumină în sufletul nostru care îşi caută mereu împlinirea în lumea exterioară. Fiindcă tocmai aici se realizează momentul trecerii de la predominanţa Yang a anului, la predominanţa Yin, fiinţa umană este invitată să renunţe la manifestarea sa predominant Yang (numai de la ea în afară) şi să acorde atenţie şi necesarei manifestări Yin, graţie căreia începe să ia în considerare faptul că nu este singură şi că trebuie să ţină cont şi de ceilalţi.
Ce rol au însă ceilalţi în viaţa noastră? Ce înseamnă ei?
Ei înseamnă, dacă vreţi, limita noastră maximă de manifestare. Suntem atât cât putem tolera, accepta sau iubi. Una dintre Legile fundamentale ale Creaţiei Divine este Legea ocultă a rezonanţei. Ea spune aşa: “Ce este în noi, este şi în afara noastră; ce nu e în noi, nu este nicăieri”. Indiferent de natura relaţiei pe care o avem cu cineva, acea fiinţă este atrasă pe rezonanţă. Indiferent ce avem în noi – bun sau rău, indiferent în ce formă avem în noi – activ sau latent, indiferent din ce cauză – dobândită în această viaţă sau adusă din vieţi anterioare, noi atragem în jurul nostru oameni în virtutea rezonanţei caracteristice.
Ceea ce nu ne place la ceilalţi arată ce avem latent în noi sau ceea ce nu conştientizăm că ne caracterizează. Dacă nu ne place să fim dominaţi, înseamnă că noi suntem primii care am domina oamenii, dacă Dumnezeu ne-ar permite asta. Dacă pe noi ne deranjează că alţii sunt agresivi, înseamnă că agresivitatea ne aparţine, înainte de toate, nouă. Rolul celorlalţi este acela de a ne ajuta să ne obiectivăm, dar şi acela de a ne ajuta să aprofundăm cunoaşterea umană. Nu putem iubi ceea ce nu cunoaştem şi nu putem cunoaşte ceea ce nu înţelegem. Deloc întâmplător, cu puţin înaintea “apusului” nostru, avem o străfulgerare iluminatoare despre ce am acumulat în această viaţă şi începem să cântărim. Nu cântărim nimic la tinereţe căci nu avem ce. Poate, cel mult, entuziasmul şi orgoliul. Cântărim, însă, la bătrâneţe, când experienţa de viaţă s-a acumulat şi încep decantările. Aşa începem să dăruim, în diferite forme – artistice, pedagogice, spirituale.
Cel mai sever mod de a înţelege Legea ocultă a rezonanţei este relaţia de cuplu. Ne place sau nu, cel/cea care apare în viaţa noastră ne va pune în faţă toate defectele şi toate calităţile noastre. A fi în doi este, deopotrivă, un act de curaj şi un act de sacrificiu. Curajul de a ne cunoaşte. Sacrificiul de a renunţa la noi,d e dragul fiinţei iubite. Poate nu ne place cum suntem. Poate ne e frică să iubim. Indiferent însă de dinamica acelui cuplu, este limpede că noi interacţionăm, asemenea cercurilor concentrice care, spre deosebire de cele făcute de un obiect aruncat în apă, nu merg numai de la centru către exterior, ci şi invers: relaţia mea cu mine însumi/însămi; relaţia mea cu rudele (de orice fel), relaţia mea de cuplu, relaţia mea profesională, relaţia mea cu societatea, relaţia mea cu viaţa, relaţia mea cu Dumnezeu. Sunt relaţii care acţionează după principiul bumerangului. Tocmai de aceea Iisus a spus: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Tocmai pentru că e posibil să primim cu măsura cu care am dat. Cel puţin.
De aceea Dumnezeu ne dăruieşte infinit. Speră ca, într-o zi, să-i dăruim şi noi ceva, şi iată cum. Folosind dreapta măsură divină, îi vom da 700 de părţi Lui, Tatălui Ceresc; vom da 70 de părţi celorlalţi şi ne vom da nouă 7 părţi din tot ceea ce avem (iubire, aspiraţie, ajutor etc.). Vom fi, în acest fel, departe de numărul Fiarei. Cei ce iubesc Fiara îşi acordă lor 600 de părţi, celorlalţi 60 iar lui Dumnezeu 6.
Dăruiţi-i lui Dumnezeu totul, faceţi din El iubirea fundamentală a acestei vieţi. Este o iubire care nu cere bani, cuvinte, deplasări, obiecte, putere sau timp. Cere doar să fim conştienţi de prezenţa Sa divină deopotrivă în noi şi în afara noastră. Spuneţi-vă, clipă de clipă: “Simt că sunt permanent îmbrăţişat de Dumnezeu şi, totodată, realizez că Îl am pe Dumnezeu în mine”. Ceilalţi vor deveni tot atâtea expresii ale manifestării Sale pentru noi şi lumea va deveni într-o clipită iubire şi lumină.