De la microparticule la pulsari, tot universul cântă…

„Funcţiunea muzicală este deci cea mai luminoasă făclie mărturisitoare a adevărului, trimisă din lumea metafizică (de dincolo) în lumea fizică (de dincoace), ca un simbol semnificativ de ultim resort şi ca un agent al deşteptării noastre finale”. Dimitrie Cuclin

Frecvenţele sonore, pe care se sprijină cuvântul şi muzica, se regăsesc deopotrivă în procesele fizice şi în cele biologice. În micro şi în macrounivers.

Conform ipotezei lui M.Green şi J.Schwartz, din 1984, particulele elementare nu ar fi altceva decât mici coarde vibratorii de lungimea distanţei Planck. Unii cercetători americani (M. de Pracontal, 1984) au găsit o analogie între microparticule şi sunetele muzicale: masele particulelor elementare stabile se repartizează conform gamei muzicale, în care octava e împărţită în 12 semitonuri egale. Ei susţin în plus că, adăugând şi particulele instabile, ansamblul de particule formează o gamă mai fină, în care semitonurile sunt divizate în intervale inegale. Se creează astfel o muzică în care particulele stabile dau acorduri consonante, iar particulele instabile, disonanţe. Compozitorul Corneliu Cezar (2003), studiind aceste analogii, a remarcat că, luate 2 câte 2, cele 12 particule stabile se pot afla în raporturi similare armonicelor superioare ale sunetului; iar cu frecvenţele respective se pot alcătui acorduri, cum ar fi, de exemplu, cele de mi major, la major, do diez minor.

La nivel biologic, A.A Zameatkin a descoperit că variaţiile de volum, pulsatorii, ale anumitor enzime, pe parcursul reacţiilor biochimice, au frecvenţe egale cu cele ale unor sunete muzicale. Iar S. Ohno, echivalând structura chimică a genelor cu notele muzicale, a obţinut melodii ce amintesc de Beethoven şi Chopin.

R. F. Voss şi I. Purica au transpus în muzică diferite tipuri de mişcări macromoleculare. Intensitatea şi durata notelor s-a dedus pe baza intensităţii spectrale şi a autocorelării. Au rezultat compoziţii foarte diferite ca stil, amintind când de Bach sau Mozart, când de muzica japoneză tradiţională.

Ridicându-ne în spaţiul cosmic, am observat (Predeanu, 1989) că plasma intergalactică oscilează pe frecvenţe de bas, ce corespund registrului grav şi octavei întâi muzicale (sub 30 Hz); plasma interstelară – pe frecvenţe de tenor, ce corespund registrului mediu şi octavelor 5-6 (peste 300 Hz); iar plasma interplanetară – pe frecvenţe de soprană de coloratură, ce corespund registrului acut şi octavelor 10-11 (mai mari de 10 kHz ). Mai mult, repetarea impulsului, la unii pulsari radio, se face tot pe frecvenţa unei note muzicale.

Cercetările spaţiale au dezvăluit că planetele gigante, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun, prezintă un maxim de intensitate pentru emisiile lor radio. Frecvenţa pe care se produce acest maxim, specifică pentru fiecare planetă, descreşte de la Jupiter către Neptun. Prin analogie cu frecvenţele muzicale, am afirmat că „vocea radio“ a planetei devine mai joasă, cu cât planeta se află mai departe de Soare. Am remarcat de asemenea, că şi în reprezentarea făcută de H. Kayser care, la începutul secolului nostru, a transpus valorile logaritmice ale distanţelor planetare în note muzicale, „vocea“ planetelor se modifică în acelaşi sens. Se cuvin amintite şi rezultatele lui A. Deneréaz (conform relatărilor lui M. C. Ghyka) care a dispus pe un monocord cu lungimea de 1m, lungimi proporţionale cu distanţele Uranus - Neptun, Saturn – Uranus, Jupiter – Saturn şi a obţinut tetracordul temperat do re mi fa.

Cu nava spaţială Voyager II, s-au înregistrat undele radio, emise de magnetosferele diferitelor planete, la impactul cu plasma din vântul solar. Aceste unde au fost transformate apoi, cu un microprocesor şi un sintetizator, în echivalenţe sonore. A luat naştere astfel, o „muzică a sferelor“, în care sunetele înalte sunt produse de electroni, cele de înălţime medie - de protoni, iar sunetele joase – de ioni.

Efortul de a dovedi armonia universului are o istorie lungă; de la Pitagora până în zilele noastre. În timpul Renaşterii, „muzica sferelor“ era înţeleasă (Schneer, 1983) prin implicarea unor raporturi numerice particulare, şi anume 2/1, 3/2 şi 4/3 – reprezentând raporturile armonice perfecte ale octavei, cvintei şi cvartei - în configuraţiile şi mişcările corpurilor cereşti. Muzicienii teoreticieni ai Renaşterii au continuat principiile armoniei planetare, expuse de Ptolemeu în „Harmonica“. Ei au folosit poligoanele regulate, stabilind concordanţe între configuraţiile planetare şi intervalele muzicale. Astfel, diferenţelor de longitudini ecliptice de 180º (opoziţia din astrologie), 120º (trigonul din astrologie), 90º (cuadratura astrologică) şi 60º (sextilul astrologic), echivalente dreptei, triunghiului echilateral, dreptunghiului şi respectiv hexagonului, le corespundeau octava, cvinta, cvarta şi terţa mică. Mai târziu, Legea a III-a a lui Kepler (pătratele perioadelor de revoluţie ale planetelor sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari orbitale), a dovedit armonia mişcărilor corpurilor cereşti. Calculând raporturi între vitezele aparente, ale Lunii şi ale diferitelor planete, la afeliu şi la periheliu, J. Kepler a găsit chiar analogii cu intervalele muzicale.

La Conferinţa din 1982 a Uniunii Astronomice Internaţionale, Y. Kozai spunea că, studiind mecanica cerească, „rămâi fascinat de configuraţiile armonioase ale orbitelor“ din sistemul solar. Multe planete şi sateliţi se rotesc în jurul axei proprii sau se deplasează pe orbită, în aşa fel încât se formează configuraţii periodice şi apar rezonanţe, spin-orbită sau orbită-orbită, ce păstrează stabilitatea sistemului faţă de diferitele forţe distructive.

Personal, echivalând raportul perioadelor, de spin sau orbitale, cu raportul lungimilor de coardă, am obţinut tabelul 1, (Predeanu, 1990), unde am notat cu S-O rezonanţa spin-orbită iar cu O-O rezonanţa orbită-orbită. Am remarcat, cu această ocazie, coincidenţa unor rezonanţe de spin sau orbitale cu anumite intervale muzicale, trecute în ultima coloană a tabelului. O atenţie particulară am dat cuplului de planete Pământ şi Venus. Am remarcat că între planeta noastră şi planeta ce poartă numele zeiţei frumuseţii se formează o rezonanţă dublă, sinodică şi siderală, ce corespunde intervalului de sextă minoră - intervalul principal al gamei naturale cel mai apropiat ca valoare de numărul de aur. Mai explicit, în 5 ani tereştri,  Venus îşi parcurge de 8 ori orbita; iar în 8 ani tereştri, se repetă de 5 ori o anumită configuraţie spaţială Pământ-Venus-Soare.

Tabelul 1

| Dr. astronom Irina PREDEANU |

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CEZAR, C. – SONOLOGIA, Ed. Anastasia, 2003.

CUCLIN, D. – TEORIA NEMURIRII, Ed. Porto-Franco, 1990.

GHYKA, M. C. – ESTETICĂ ŞI TEORIA ARTEI, Ed. ştiintifică şi enciclopedică, 1981.

PREDEANU, I. - CORESPONDENŢE COSMO-BIO-NOESICE, Revista Muzica, Nr.9-12, 1989, p. 12-17.

PREDEANU, I. - STUDY OF COSMO-TERRESTRIAL RELATIONS FROM AN INTERDISCIPLINARY POINT OF VIEW - Babeş-Bolyai University, Fac. Math. Res. Seminars, Year 12, 1990, Nr.2-4, p. 149-154.

SCHNEER, C. J. – American Scientist, vol. 71, 1983, p.254.