Astrologia a fost dintotdeauna un punct de reper în căutarea omului de a înţelege absolutul, având în comun cu religia componenta etică şi cognitivă însă între cele două au existat de-a lungul timpului multiple polemici. Augustine II o atacă cel mai virulent în "Oraşul lui Dumnezeu" la care astrologii din ziua de azi mai aduc încă replici, însă scriitorii creştini se văd nevoiţi să facă aceleaşi şi aceleaşi proteste de-a lungul secolelor pentru că masa de creştini obişnuiţi îi ignora repetat folosind mai departe astrologia. Ca şi mărturii ale acestei stări de fapt s-au găsit câteva exemple de artă astrologică a creştinilor timpurii într-un mormânt din secolul 3, mai exact din fundaţiile excavate în anul 1950 ale Bisericii Sfântului Petru din Roma.
Conform unor atestări documentare datând între anii 650 şi 700 d.Hr., în "Etimologiae of Isodore" episcopul de Sevilla (patronul utilizatorilor de Internet) menţionează că astronomia şi astrologia sunt arte complementare ale antichităţii şi, mai ales, deoarece călugării din mănăstiri învaţă despre astrologie prin studiul lucrărilor antice şi dezvoltă această ştiinţă în secret.
Până în evul mediu, preoţii, călugării, teologii au apreciat contribuţia astrologiei ca o formă de cunoaştere mai bună a operei divine însă aparentul determinism astral îi sperie pe unii capi ai Bisericii, astrologia devenind astfel subiectul primului conciliu teologic din preajma anului 1000. Cu toate acestea argumentul astrologiei în favoarea religiei creştine este atât de hotarâtor încât după câteva decenii, la conciliul din 1184 teologii au fost nevoiţi să se împace cu astrologii, acceptând argumentul astrologiei în favoarea destinului astral al fiecăruia, unde voinţa omului rămâne totuşi nestânjenită în libertatea ei de mişcare conform dictonului: „astrele predispun însă omul dispune”.
În jurul anului 1250 d.Hr., Albertus Magnus recomanda public "Tetrabiblos"-ul, iar Roger Bacon în lucrarea "Speculum Astronomiae" prezintă legătura între magia antică şi astrologie. Toate acestea se desfăşoară pe fondul creşterii semnificative a rolului astrologiei, regii momentului şi chiar Papa ajungând să îşi facă un titlu de glorie din numărul de astrologi prezenţi "la curte". S-au descoperit consemnări istorice cum ar fi cele legate de celebrul astrolog Guido Bonatti, sau de Johannes Campagnus, astrologul Papei Urban al IV-lea, cel care defineşte în 1280 d.Hr. noua metodă de diviziune a caselor zodiacale. Altele vorbesc de Michael Scott, cel mai bun astrolog al împăratului Frederick al II-lea, şi, nu în ultimul rând, de faptul că astrologia penetrează până şi la marea universitate de la Cambridge.
În ciuda acestor realizări, astrologia primeşte o mare lovitură dată în 1545 prin Conciliul din Trent care condamna juridic astrologia. Continuă însă să iasă de sub lumina tiparului importante lucrări de astrologie ale unor cercetători astrologi ca Nostradamus, remarcându-se mulţi alţi astrologi la curţile regale ale lui Henric al II-lea şi reginei Elisabeta I. Tommaso Campanella scrie 6 cărţi de astrologie în acord cu preceptele teologice ale bisericii, iar Kepler scrie "Muzica Sferelor", lucrare cu puternice accente de astrologie mistică. În paralel, în 1613, Galileo susţine prin scrisorile sale teoriile heliocentrismului şi astrologiei.
În perioada Renaşterii, avântul astrologiei a fost uriaş iar papii sprijineau material, moral, social, cultural şi ideologic progresul astrologiei. Vaticanul este păstratorul unei biblioteci întregi de hărţi şi manuscrise, picturi şi sculpturi cu motive astrologice, studii în imagini ce infăţişează tranzite ale aştrilor, poziţii şi indici despre diferite aspecte bune sau rele formate de planete. Sub patronajul Bisericii s-au înfiinţat în marile oraşe din Europa facultăţi astrologice în cadrul marilor Universităţi de la Padova, Bologna, Florenţa, unde predau filosofie, astrologie şi medicină mari nume ale epocii.
În epoca modernă, un fapt care a descumpănit puţin Biserica vremurilor noastre, a fost descoperirea unor serii de documente cu conţinut astrologic printre Documentele de la Marea Moarta, datând din anii 50-60. A descumpănit-o, fiindcă manuscrisele de la Qumran convin în mare parte Bisericii, conţinând foarte multe referiri la Vechiul şi Noul Testament, or Biserica a urmat în genere drumul societăţii în ansamblul ei, către ştiinţele pozitive ale sec.XX trecând prin raţionalismul secolului XIX, nemaifiind dispusă să accepte cu uşurinţă cuceririle spirituale ale trecutului în legatură cu această atât de veche ştiinţă a regilor cum este astrologia. Toate acestea împreună cu multe alte mărturii (aici fiind prezente doar nişte repere destinate unei mai bune înţelegeri a climatului în care a evoluat această relaţie de-a lungul secolelor) fac posibilă întrevederea unei reconcilieri necesare în viitor, în ideea unei simbioze care nu va întârzia să apară în contextul căutării unei stări superioare de conştiinţă născută din eforturi permanente şi încercări ale spiritului.
