Urzica (Urtica dioica)

Descriere

Urzica este o plantă universală. Poate fi intâlnită pe tot globul, chiar şi în Islanda, supravieţuieşte până la altitudinea de 2000 m şi este cunoscută din antichitate pentru proprietăţile ei curative. În sec. I d.Hr., medicii greci Discoride şi Galen o descriau în lucrările lor ca pe o plantă cu proprietăţi diuretice şi laxative, utilă în astm, pleurezie şi afecţiuni ale splinei. Indienii americani foloseau cataplasme cu infuzie de urzică pentru a opri sângerările din rănile deschise şi o recomandau lăuzelor pentru o refacere mai rapidă după naştere şi pentru capacitatea ei de a stimula lactaţia.

Tradiţional, în Brazilia, urzica era folosită pentru diabet, afecţiuni urinare şi alergii, în Peru pentru dureri musculare şi artritice, astm şi ulcer, în Cuba pentru răni, arsuri şi insuficienţă renală, în Grecia pentru astm, inflamaţii şi afecţiuni ale splinei, în Mexic pentru febră şi afecţiuni ale pielii, iar în Venezuela în cazuri de sifilis, afecţiuni febrile şi răni deschise.

În Evul Mediu urzica era atât de apreciată ca şi plantă de leac încât Albrecht Durer (1471-1528) a pictat un înger ce zboară către tronul Atotputernicului ţinând în mână un lujer de urzică.

Singurele zone de pe glob în care urzica nu creşte sunt zonele arctice şi centrul şi sudul Africii.

La noi în ţară este foarte răspândită, din zonele de câmpie, până la munte. Este o plantă tipic antropofilă, adică legată ecologic de aşezările omeneşti sau de locuri în care a intervenit activitatea umană: creşte pe lângă ziduri, garduri, ruine, stâne, dar şi pe malul apelor şi în lizierele de păduri.

Denumirea urzicii provine de la verbul latin „urere” care înseamnă „a arde”, datorită proprietăţilor ei vezicante, iar denumirea speciei „dioica” înseamnă „două case”, pe o tulpină crescând numai flori unisexuate, fie masculine fie feminine.

Este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină simplă, erectă, cu 4 muchii evidente, ce poate ajunge până la 1,5 m înălţime, are frunze opuse, în formă de inimă, verzi cenuşii, dinţate pe margini. Pe axa frunzei din vârf cresc flori mici, verzui. Atât tulpina, cât şi frunzele sunt acoperite cu peri urzicători, care la atingere provoacă usturimi şi mâncărimi. Înfloreşte din iunie până în septembrie.

În scopuri medicinale se folosesc atât frunzele sau toată partea aeriană, care se recoltează de la exemplarele tinere, înainte de înflorire şi se usucă la umbră, la temperatura ambiantă, cât şi rădăcinile, care se recoltează toamna târziu şi se usucă la soare.

Compoziţie chimică

Urzica conţine carotenoide (provitamine A) cu acţiune de regenerare a pielii şi mucoaselor, dar şi rol antioxidant, clorofilă, vitaminele B2, C, K, acid folic, acid pantotenic, amine (histamină, acetilcolină, serotonină), flavone şi taninuri cu efect cicatrizant, lectine cu efect antiinflamator, ulei volatil cu cetone, esteri, fenoli.

Frunzele tinere, care nu conţin substanţe vezicante, au un bogat conţinut în minerale: acid salicic, săruri de fier, magneziu, mangan, sodiu, potasiu, fosfor, sulfaţi. Perii urzicători conţin răşini şi o substanţă vezicantă (acid formic, o enzimă şi o toxalbumină) care se distruge prin uscare.

Acţiuni terapeutice

• are proprietăţi hematopoietice (stimulează sinteza globulelor roşii) prin acidul folic, acidul pantotenic şi protoporfirine;
• are proprietăţi hemostatice (favorizează oprirea sângerărilor) datorită prezenţei de vitamină K şi taninuri;
• este antidiareică prin tanin;
• are proprietăţi diuretice şi contribuie la o mai bună eliminare a acidului uric;
• este hipoglicemiantă datorită capacităţii de a stimula secreţia de insulină de la nivelul pancreasului;
• are proprietăţi antiinflamatoare prin lectine;
• este galactogogă (stimulează secreţia lactată la femeile care alăptează);
• este antialergică, expectorantă, antitusuvă şi stimulează circulaţia sanguină.

Indicaţii terapeutice

Cu administrare internă, sub formă de pulbere sublingual, macerat sau tinctură, urzica este indicată în:

- anemie, alături de cătină;

- alergii, alături de trei fraţi pătaţi şi frunzele de mestescăn. Studiile clinice au demonstrat ameliorarea evidentă a simptomelor la pacienţii cu diferite forme de alergii: rinită, erupţii alergice cutanate, bronşită astmatiformă, după consumul de urzică;

- artrită şi reumatism, în general datorită acţiunii antiinflamatoare. Mai multe studii au arătat diminuarea durerii şi inflamaţiilor la pacienţii suferinzi de artrită care au consumat urzică, probabil datorită unui proces de inhibare a activităţii celulelor responsabile de procesul inflamator;

- gută, prin efectul antiinflamator şi de eliminare a acidului uric;

- diabet zaharat, alături de frunzele de dud şi afin, deoarece urzica stimulează secreţia pancreatică de insulină;

- sângerări nazale, gingivale, hemoptizii deoarece este un bun hemostatic;

- diaree, datorită proprietăţilor astringente, în asociere cu răchitan, coada racului;

- litiază renală ca adjuvant, sub formă de macerat, în special datorită acţiunii diuretice;

- afecţiuni cardio-vasculare: hipertensiune arterială, tahicardie (eficienţă demonstrată prin studii efectuate pe animale);

- afecţiuni dermatologice (acnee, seboree) datorită proprietăţilor depurative.

În ce priveşte aplicarea externă, sub formă de cataplasme cu macerat sau băi, urzicile sunt utile în tratarea plăgilor superficiale, eczemelor, urticariei.

O utilizare foarte cunoscută a urzicii în combinaţie cu rădăcina de brusture şi frunzele de mesteacăn este împotriva mătreţii şi a căderii părului. În acest caz se clăteşte părul, după spălare, cu macerat din amestecul acestor trei plante. O altă variantă constă în fricţionarea pielii capului cu tinctură (extract alcoolic) de urzică.

Studii şi cercetări

Cele mai recente studii în ce priveşte urzica se focalizează asupra eficienţei ei în afecţiunile prostatei (prostatită, hipertrofie benignă de prostată) şi asupra proprietăţilor ei antivirale.

În mai mult de 20 de studii clinice se demonstrează că rădăcina de urzică şi urzica în combinaţie cu alte plante medicinale ameliorează simptomatologia în prostatită şi adenomul de prostată. Se pare că mecanismul de acţiune, în acest caz, nu este cel antiinflamator, ci sunt implicate acţiuni hormonale. Adenomul de prostată apare, cel mai probabil, datorită creşterii conversiei testosteronului (hormonul sexual masculin) în dihidrotestosteron, fenomen amplificat, nu se ştie din ce cauză, la bărbaţi peste 40 de ani. Studiile făcute sugerează că substanţe din compoziţia rădăcinii de urzică inhibă această conversie a testosteronului, ameliorând simptomatologia bolii.

Alte studii recente sunt legate de acţiunile antivirale ale lectinelor din compoziţia urzicii. Lectinele au dovedit proprietăţi antivirale marcate in vitro (experimental, în laborator) şi în prezent sunt cercetate, cu rezultate încurajatoare, efectele lor inhibitoare asupre virusurilor ce induc afecţiuni ale tractului respirator superior şi asupra virusului imunodeficienţei umane (HIV).

Mod de administrare

Înainte de a fi cunoscută ca plantă medicinală, urzica a fost utilizată ca un gustos şi sănătos aliment. În acest scop se folosesc vârfurile de la urzicile tinere care apar primăvara şi sunt sărace în substanţe vezicante, dar foarte bogate în minerale. Se pot pregăti ca piure şi constituie unul dintre alimentele ideale pentru curele de dezintoxicare ce se pot realiza primăvara.

Pentru a se beneficia de proprietăţile depurative şi mineralizante ale urzicii proaspete (crude) se poate prepara fie macerat, fie suc din aceasta. Sucul se prepară cu ajutorul unui storcător electric, din frunzele de urzici proaspete bine spălate. Se pot consuma în fiecare zi una până la trei linguriţe din acest suc, diluat cu puţină apă pură (plată sau de izvor).

Pentru macerat se pune apă într-un vas peste urzicile proaspete, tăiate mărunt, atât cât să le acopere şi se lasă timp de aproximativ 7 ore, apoi se scurg bine. Din lichidul rezultat se ia câte o lingură de trei ori pe zi, diluată cu puţină apă. Poate fi păstrat la rece 1-2 zile, dar, pentru a şi păstra integral proprietăţile, e bine să fie consumat în ziua în care se prepară.

Urzica uscată se foloseşte în scopuri medicinale sub formă de pulbere sau de macerat. Modalitatea cea mai eficientă de administrare este pulberea luată sublingual. Se prepară cu ajutorul unei râşniţe electrice curate, în care se râşneşte planta până se obţine o pudră fină, care apoi se cerne pentru a elimina resturile mai mari. Din această pudră se administrează câte o linguriţă de 4 ori pe zi (sau se amestecă cu alte pulberi de plante şi se ia câte o linguriţă de amestec de pulberi), la intervale regulate. Planta se ia cu minim 30 minute înainte de masă sau la o oră după masă, se ţine sub limbă 15-20 de minute, apoi se înghite cu puţină apă plată sau apă de izvor.

Pentru macerat se pun 2 linguri pline de plantă, sub formă de pulbere, la 1 litru de apă plată sau de izvor şi se lasă aproximativ 7 ore (peste noapte) la temperatura camerei, apoi se strecoară. Lichidul rezultat se bea între mese, cu înghiţituri mici în cursul unei zile. Maceratul ce va fi utilizat pentru aplicaţii externe sau băi se va face mai concentrat, din 7 linguri de plantă la 1 litru de apă.

Iubiţi şi folosiţi această plantă căci puterea ei vă va răsplăti cu măcar un bob de sănătate în plus.


| Dr. Andreea Dragomirescu | Medic medicină de familie | Competenţă apifitoterapie |