Regele pustnic - un gând pentru acest sfârșit de săptămână

Mi s-a spus că într-o pădure, în inima munţilor, trăieşte singuratic un tânăr care a fost cândva rege. Am mai auzit că el, prin propria voinţă, şi-a părăsit tronul şi ţara lui de glorie, şi a venit să-şi ducă veacul în pustiu. Atunci mi-am zis: ” Aş vrea să-l caut pe omul acesta ca să-i învăţ taina inimii; căci negreşit, cel ce renunţă la coroană trebuie să aibă vise mai înalte decât un regat”.
Chiar în acea zi m-am îndepărtat spre pădurea în care se afla sălaşul lui. Şi l-am găsit aşezat sub un chiparos alb, ţinând în mână un fir de trestie ca pe un sceptru. L-am salutat aşa cum se salută un rege, iar el s-a întors spre mine spunându-mi cu blândeţe: ”Ce cauţi tu în pădurea liniştită? ”
Iar eu i-am răspuns;” Am venit doar să te găsesc pe tine, căci aş fi bucuros să aflu ce te-a făcut să laşi un regat pentru o pădure”.
Şi el îmi răspunse:” Povestea mea este simplă, căci totul se petrecu într-o clipă. S-a întâmplat aşa: într-o zi stând eu la o fereastră a palatului, ministrul împreună cu un trimis dintr-un ţinut străin se plimbau prin grădină. Şi cum se apropiau de fereastra mea ministrul spuse: Eu sunt asemeni regelui, îmi place vinul tare, iar jocurile de noroc mă înfierbântă. Şi ca regele meu am o fire furtunoasă”. Apoi dispărură câteva clipe şi se întoarseră, iar de astă dată ministrul vorbea despre mine spunând: ” Regele meu este ca mine, un bun ochitor şi asemeni mie, îndrăgeşte muzica şi se îmbăiază de trei ori pe zi.”
După un moment regele pustnic spuse: ” În seara acelei zile mi-am părăsit palatul  doar cu un veşmânt, pentru că hotărâsem să numai fiu cârmuitor peste aceia care-şi asumă viciile mele şi-mi atribuie mie virtuţile lor.
Iar eu am răspuns: Aceasta este pentru mine o minune de nedesluşit.
Şi el răspunse: Da prietene, căci ţie, bătând la poarta tăcerilor mele, nu ţi s-a arătat decât nimicnicii. Căci spune-mi, cine nu şi-ar părăsi regatul pentru o pădure în care anotimpurile cântă şi dansează neîncetat? Mulţi sunt aceia care şi-au dat regatul pe mai puţin decât singurătatea şi dulcea ei tovărăşie. Nenumăraţi sunt vulturii care coboară din înalturi pentru a locui cu cârtiţele, ca să ajungă astfel să cunoască tainele pământului. Şi sunt unii care renunţă la împărăţia viselor ca să nu pară îndepărtaţi faţă de cei fără de vise. Şi mai măreţ decât toţi este cel ce renunţă la regatul tristeţii ca să nu pară prea mândru şi trufaş”.
Apoi, ridicându-se, se sprijini de trestia sa şi spuse: ”Du-te acum în marele oraş şi aşează-te la porţile lui şi priveşte pe toţi aceia care intră şi ies. Şi găseşte-l pe cel care s-a născut rege, deşi n-are regat; şi pe acela care, deşi a cârmuit prin trup, este cârmuitor de duh – chiar dacă nici el, nici supuşii lui nu ştiu aceasta; şi pe acela care doar pare că ar cârmui, fiind de fapt sclavul propriilor săi sclavi”.
După ce spuse acestea îmi zâmbi şi soarele răsări de o mie de ori pe buzele lui. Apoi se-ntoarse şi se afundă în inmia pădurii.
Iar eu întors în marele oraş, am zăbovit la porţile lui ca să-i privesc pe trecători aşa cum îmi spusese el.
Din ziua aceea şi până astăzi nenumăraţi sunt regii ale căror umbre au trecut peste mine şi puţini sunt supuşii peste care a trecut umbra mea. (Regele pustnic – de Kahlil Gibran)