Oaia este recunoscută a fi primul, se spune, animal domesticit (numele de vită derivând, de fapt, din acest cuvânt). Prima jertfă menţionată în Vechiul Testament a fost oaia, sacrificată de Abel şi acceptată de Dumnezeu. Animal preferat al sacrificiului ritual, oaia s-a asociat nevinovăţiei, blândeţii şi purităţii, iar păstorul turmei de oi a devenit simbolul conducătorului spiritual.
Oaia este un simbol solar; aceeaşi semnificaţie se atribuie şi lânii albe (“lâna de aur” din mitologie). În basmele româneşti ,”oaia năzdrăvană”, care scutură bucăţi de aur din lâna sa, este simbol solar sinonim al bogăţiei. În simbolistica noastră populară oile sunt identificate cu norii de pe cer, din care cade o ploaie lunară şi fertilizantă.
Cumva m-am gândit să fac această introducere legată de Oaie, pentru a lăsa pe fiecare să definească corect, adică să dea corect numele anului solar chinez: Capră sau Oaie. Pentru aceasta am să expun câteva poveşti/legende, şi, cum spuneam, fiecare va decide denumirea corectă. În plus aceste poveşti pot genera imagini simbolice fiecăruia dintre noi, tocmai pentru a înţelege în profunzime simbolistica energetică a acestui an.
Există numeroase legende cu privire la crearea acestui animal. Una dintre ele este “Oaia dracului”: “De mult, adică ce să mai vorbesc eu de purecele potcovit, de când s-a urzit pământ, pe când Dumnezeu făcea numai bunătăţi pentru oameni ce aveau să vie, cică Dumnezeu şi cu dracul, care mai era înger luminat, trăiau în bună înţelegere; ba încă îşi mai ziceau şi pe nume: dracul lui Dumnezeu Frate-miu, iar Dumnezeu, ca mai mare, îi zicea Fârtate. Ba câteodată îl mai atingea şi cu Nefrate-miu, că-l cam pricepuse ce fel de poamă este… Îl vedea ce inimă drăcească are în el şi de aceea îşi cam glumea cu el. Şi aşa cum stau lucrurile, s-apucă Dumnezeu, vezi ce-i trecu prin gând, s-apucă într-o zi să facă, ce? Încă o oaie! Ş-o făcu.” Diavolul când vede creaţia lui Dumnezeu se hotărăşte să facă şi el un asemenea animal: “Mai târziu, ce-i trăsneşte Încornoratului prin cap? Mai de ciudă, mai de năcaz, văzând că lui Dumnezeu i se înmulţesc oile şi-i merge bine, hai să-i facă şi el în năcaz, să facă o… capră! Ei dar cum? Cum s-o facă? O ticluieşte el bine! Dă-i şi lipeşte la lut şi nămol de pe baltă şi iată capra gata! Dar când să-i facă lâna… asta cam greu, că vedeţi, aici nu se pricepe! Însă nu stă mult pe gânduri şi unde începe să scoată rădăcini de ierburi şi pe care cum le scotea, le lipea pe capră, încă fără suflet. Da ştiţi cum le lipea? Parc-ar pune bulgarul prazul cu fusul… Şi ca să fie mai dihăi ca oaia lui Dumnezeu, îi mai lipi şi-o barbă, întocmai ca a lui!” Dumnezeu când a văzut ce încearcă “Sărsăilă” să facă, îl ridiculizează spunându-i: “Unde ai mai văzut tu oaie fără coadă? Că doar şi tu ai coadă? Iar dracul, de năcaz că-l prinsese Dumnezeu, hârşti, cu cuţitul, şi-şi tăie numai vârful codiţii cu un smoc de păr, şi-l înfige la capră, răsfrânt, drept în sus. Hmm, oaie cu coada-n sus n-am văzut de când sunt!” De aceea se spune că oaia este a lui Dumnezeu şi capra a diavolului.
O altă legendă care confirmă cele amintite mai sus este “Povestea caprelor şi a oilor”: “După ce o făcut Dumnezeu lumea, umblau caprele pe huci, pe vârfu lor, iară oile pe pământ. Oile le-o făcut Dumnezeu şi îmbla cu ele la păscut, cu flueru. El iera îndestulit şi tare liniştit. Caprele le-o făcut dracu, cu picioare tare lungi-lungi. Ele alergau şi săreau pe desupra tufelor. Dracu le păstorè şi fugè tăt după ele şi să tăt trudè şi îmbla cu cetera în mână. Dracu pizmuia pe Dumnezeu şi ca să-l celuiască, i-o spus să să prindă în rămăşag; cine are să piardă, acela nu are să aivă mai multă turmă şi turma are să fie a aceluia, care are să câştige. Ei s-o învoit anume ca Dumnezeu să ascundă fluieru la oi şi dracu cetera lui la capre, ca să nu o poată afla nime. Dracu o ascuns cetera la o capră, iară Dumnezeu o ascuns trişca la berbece, lângă spinare. După ce le-o ascuns, o zâs Dumnezeu cătă dracu, să cate flueru, dară dracu nu l-o aflat. Când i-o vinit rându lu Dumnezeu, să cate cetera, o mărs la capră şi o împins-o cu on ac, atunci capra o tuşât şi cetera o făcut “sbân” şi o ieşit afară. De atunci caprele o rămas tăte lui Dumnezău. Cum umblau caprele numai pă vârfu hucilor, Dumnezău trebuia să umble după ele, pă huci, şi atunci i-o spus dracu, că tăt n-au să fie a lui caprele, că el nu poate să să suie pă huci, după ele. Atunci Dumnezeu o lovit caprele cu trişca peste genunci, de le-o scurtat picioarele, ca să scoboare gios. De atunci nici azi nu au caprele păr pe genunci şi nu mai îmblă pă huci, dară firea lor de drac, le-o mai rămas.”
La o serie de neamuri altoice de păstori, oaia este un animal totemic. Valenţe asemănătoare cu ale oii se reconstituie, parţial şi în folclorul românesc, atât în cadrul complexului mitico-simbolic al “Mioriţei”, cât şi pe baza numeroaselor basme şi legende, în care oaia poate naşte un băiat năzdrăvan Petru – fiul oii, iar eroii pot fi metamorfozaţi în oi, miei sau berbeci (legenda Babei-Dochii cu turma de oi care se transformă în pietre: bolovani = ipostaza litomorfă a strămoşului mitic). Se mai crede că “sufletele pe cealaltă lume se prefac în oi, această afirmaţie se găseşte frecvent în cartea Datinile a Elenei Voronca.
Dacă adăugăm la aceasta preferinţa tuturor românilor pentru straiele tradiţionale din blană sau lâna de oaie (portul etnic conţine întotdeauna elemente totemice), precum şi prezenţa oii în toate sărbătorile şi riturile de trecere, putem afirma că, pentru întreaga civilizaţie tradiţională românească, oaia este un arhetip în înţelesul deplin al acestui concept cultural. Nu este probabil, o simplă întâmplare, ci o adâncă legitate a gândirii mitico-simbolice, faptul că oaia domestică una dintre primele realizări ale omului pe calea devenirii sale culturale, a ajuns să fie simbolul uneia din marile cuceriri ale civilizaţiei umane: scrierea. Scrisul cuneiform printre cele mai vechi atestate în acest moment, a fost inventat, probabil, cu aproximativ 5.000 de ani in urmă şi consistă din adâncituri în formă de cuie, săpate în piatră sau imprimate pe tăbliţe de argilă; a fost folosit de unele popoare orientale antice. Se ştie ca sumerienii au fost consideraţii inventatorii scrisului – până la descoperirea Tăbliţelor de la Tărtăria, adică ai primului ansamblu de simboluri care au redat limbile mai ales cu specific oriental folosite: hurta (vorbită în Siria), hitita (în Turcia), urarteana (în Armenia), elamita (în Iran) etc. Cele mai vechi dintre aceste semne se situează în jurul anilor 3.300 î.Hr. E vorba de aşa-numitele logograme, semne cuvinte ce reprezintă un obiect sau o acţiune. Pasărea, peştele, grâul, muntele sunt uşor identificabile. Nu însă şi alte elemente, cum ar fi oaia, reprezentată printr-o ciudată cruce aflată într-un cerc, care pare să fie printre primele simboluri de acest fel utilizate (analizând fonetic, acest cuvânt conţine numai vocale). Prin asocierea logogramelor, se modifica semnificaţia lor şi se alcătuiau alte cuvinte sau propoziţii.
Oaia e aproape unicul animal cu adevărat “sfânt” în mitologia românească: ”Necuratul nu se poate preface în oaie pentru că oaia e blagoslovită şi când se culcă îşi face cruce cu piciorul.”
Lâna este asociată cu bogăţia:” Poartă în sine cea mai mare parte a simbolismului părului şi pilozităţii. Lâna ce acoperă corpul berbecului sau al oii, toarsă într-un fir lung şi subţire, se asociază prosperităţii, bogăţiei şi fecundităţii încă din epoca culturilor preindoeuropene.” Lâna este simbolul soarelui şi al aurului, acest lucru fiind încifrat în mitul lânii de aur, în căutarea căreia pleacă expediţia argonauţilor, în frunte cu Iason. Este vorba de căutarea unui tezaur mai mult spiritual decât material: lâna semnificând puritatea, iar aurul - adevărul. Ordinul Lâna de Aur, înfiinţat în secolul al XIV-lea în Burgundia, este menit să sublinieze bogăţia regiunii, dar şi speranţa, pornind de la texte biblice, în care pe lâna întinsă de Ghedeon cade roua cerului. În felul acesta, se restabilea legătura lânii cu un principiu feminin şi cu simbolul Bunei Vestiri.
Oaia este şi un simbol al blândeţii. Acest lucru îl întâlnim în legenda ”Dumnezeu şi oaia“:
”Sărmana oaie, aşa de blândă cum o ştiţi, îndura multe necazuri din partea celorlalte animale. Vitele din curte o loveau şi-o alungau; câinii o muşcau; lupii îi furau mieii şi-o sfâşiau şi pe ea când puteau. De aceea, se duse într-o zi la Dumnezeu să-l roage ca să-i uşureze soarta. Dumnezeu o ascultă cu bunătate şi grăi:
- Văd, buna mea făptură, că nu ţi-am dat ceva să te aperi.
- Vrei să-ţi pun în gură colţi puternici şi la picioare gheare ascuţite?
- O, nu – zise oaia – nu vreau să semăn cu fiarele de pradă.
- Sau, vrei să-ţi pun otravă în gura ta?
- Nu, nu – se-mpotrivi oaia. Nu vreau să mă asemăn cu şerpii, care sunt vietăţile cele mai uriaşe şi mai fioroase!
- Atunci să-ţi pun coarne vânjoase pe frunte şi să-ţi întăresc spinarea?
- Nici asta, bunule Părinte, căci nu-mi place să fiu ca un ţap.
Dumnezeu, stătu o clipă pe gânduri şi grăi din nou:
- Dar trebuie să-ţi alegi ceva din toate acestea, ca să poţi face şi tu rău celor ce te nedreptăţesc pe cineva, că eu ştiu ce-nseamnă a nedreptăţi vreun semen de-al tău.
- Rămân mai bine aşa cum sunt, Stăpâne!
Dumnezeu o binecuvântă, iar din ziua aceea, oaia nu se mai plânse de soarta ei.”
Oaia apare şi în colinde: “Bună-i oaia săleaca (săraca) - se spune într-o colindă de gospodar - Cât trăieşte, / Te-ndulceşte / Şi hrăneşte. / Dacă moare, /Te-ncălzeşte.”
Elogiul oii, apare în numeroase atestări folclorice: ea este bună, pentru că “se dezbracă pe ea, ca să îmbrace pe stăpâni.“ Oaia e un bun animal sfânt: cine se ocupă cu creşterea oilor şi a albinelor va avea noroc la toate. Când nu vor mai fi oi şi albine, va fi sfârşitul lumii”. Sacralitatea acestui animal derivă din utilitatea lui: oaia oferă lapte (şi implicit, brânză, unt, zăr etc.), carne, lână şi piele. Ea hrăneşte şi îmbracă omul, îl “îndulceşte” şi-l “încălzeşte. În plus, pe lângă rostul alimentar şi vestimentar, oaia relevă şi o anumită eficienţă de natură agrară: în zonele deluroase şi muntoase s-au crescut mai multe oi nu numai pentru lapte, lână, carne şi piei, ci şi pentru gunoirea terenurilor arabile de pe înălţimi, un obiectiv foarte important în zonele muntoase.
Deci oaia oferă celui care o îngrijeşte (adeseori – aşa cum spun şi colindele – chiar demiurgul), belşug şi linişte; spre deosebire de capră, neastâmpărată şi mereu iscoditoare, ea stă într-un singur loc, nu rătăceşte, este supusă şi ascultătoare. Blândeţea ei a devenit proverbială iar textele populare o ridică la rangul de model exemplar: “Sărmana oaie, aşa de blândă cum o ştiţi, îndură multe necazuri din partea celorlalte animale”.
Cu aceleaşi rosturi, oaia apare şi în variantele de colind şi în tema Meşterului Manole, unde ea aduce liniştea pruncului părăsit. Puritatea şi sacralitatea oii este consfinţită şi de alte legende, în care ea împiedică dracul să pună stăpânire pe întreaga lume, ajută la naşterea fiului sfânt, sau primeşte datorită blândeţii sale binecuvântarea divină şi este scăpată de blestemul strechei.
Sub ipostaza de “mioriţă năzdrăvană”, oaia apare în numeroase balade. De aceea credinţele şi imaginile străvechi legate de sacralitatea oii au generat unul din cele mai cunoscute motive ale literaturii folclorice: acela al “mioarei năzdrăvane”. Într-o primă ipostază ea apare ca un ajutor destoinic al ciobanului, ca un prieten şi sprijinitor al acestuia în timpul activităţilor specifice păstoritului. Cealaltă ipostază a oii năzdrăvane relevă imaginea unui animal cu atribute fantastice. Ea posedă omniscienţa, poate ghici viitorul, înţelege graiul omenesc, percepe semnele destinului. În întruchipare ei cea mai cunoscută, aproape emblematică, această oaie este “mioriţa”. Din perspective analizei mitologice, atributul fundamental al acestei reprezentări folclorice este acela de mesager.
Animalele reprezintă aproape în toate informaţiile legate de astrologie, o anume vibraţie şi influenţă specifică, căci astrologia fiind o disciplină extrem de veche, omul putea să o perceapă cel mai uşor din această perspectivă. Acesta este motivul pentru care am făcut această lungă introducere, căci putem simţi cel mai bine atmosfera anului chinezesc care urmează: liniştit, blând, spiritual, în care supunerea şi pacea sunt atribute absolut necesare. De aceea este important să înţelegem conotaţia acestui an: oaie sau capră, alegerea fiind personală, doar că urmarea este sugerată de povestioarele de mai sus.
Dacă ne raportăm la Medicina tradiţională chineză, se consideră că Oaia are ca şi corespondent Meridianul Intestinului subţire, căruia îi este asociat elementul Foc. Principiul Focului, ne sugerează flacăra interioară, aspectul luminos, claritatea psihică şi intelectuală, strălucirea inteligenţa şi spiritualitatea. Viziunea clară a lucrurilor puterea de înţelegere şi ascuţimea analizei aparţin acestui element. De aceea el aduce luciditatea şi subiectivitatea. De la el ne vine pasiunea/violenţa, bucuria/plăcerea, înflăcărarea/serviabilitate, optimismul/ entuziasmul. Meridianul intestinului subţire, asigură asimilarea alimentelor, controlând separarea de cele pure pe care le dirijează spre Splină-Pancreas de cele impure, dirijate spre eliminare către Intestin gros şi Vezică urinară. Acelaşi rol îl joacă şi pe plan psihologic, asigură asimilarea pe toate planurile, personalizarea informaţiilor primite ca debut subiectiv. Intestinul subţire este punctul cel mai cald al corpului, chiar dacă nu remarcăm acest fapt. Ora solară a acestui meridian este între 13–15, iar traiectul de plecare este în vârful auricularului fiecărei mâini – degetul mic.
Ca informaţia să fie completă, mi se pare elocventă descrierea făcută de Ivan Evseev. Iată ce spune el:
Poate şi în virtutea legii inversării contrariilor, specifică gândirii mitico-simbolice, în care noţiunile de mic-mare, slab-puternic se inversează, piticul din basm sau legendă dovedindu-se mai isteţ şi mai puternic decât uriaşul, degetul cel mic de la mână (auricularul) este învestit cu deosebite însuşiri magico-profetice (se pare că aici povestea Oii cele blânde se potriveşte de minune). El era dedicat zeului Hermes - mijlocitorul dintre cei vii şi cei morţi, patronul artelor şi cunoştinţelor oculte. Numele auricular (fr. auriculaire) este legat de unii etimologi de latinescul aurum. Asemenea legătură nu poate fi total exclusă, deoarece, în vechime, inelele puteau fi purtate şi pe acest deget. Textul lui Eminescu ne stă mărturie în această privinţă: "Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,/ Şi inelul scump îl scoate de pe degetul cel mic". Dar denumirea de auricular trebuie legată, în primul rând, de auricula "ureche", datorită faptului că acest deget servea la destuparea urechilor de dopurile de ceară ce se formează în ele. Gestul nu a trecut neobservat de cei vechi, deoarece acest contact frecvent şi direct între organul ascultării (urechea) şi cel al pipăitului a dus la credinţa că degetul cel mic devine un important vehicul al informaţiei, un fel de confident al urechii. La anglo-saxoni, el se numeşte ear-finger (degetul urechii). De aici derivă şi zicala franceză despre omul care a obţinut nişte informaţii dintr-o sursă necunoscută că "son petit doigt le lui dit" - "a aflat de la degetul lui mic", ca şi zicala asemănătoare englezească "my little finger told me that", susţinute probabil şi de credinţa populară că mâncărimea sau furnicătura în degetul mic prevesteşte ceva pe cale să se întâmple.
Poeţii celţi şi preoţii druizi pentru a obţine o stare de concentraţie maximă şi de inspiraţie profetică îşi astupau urechile cu degetele mici de la mână. De aceea, în multe culturi, degetul mic este simbolul dorinţelor secrete, al puterilor oculte şi al divinaţiei. La populaţia bambara din Africa, el este "fiul celorlalte degete" şi conţine nyama, adică forţa vitală a restului degetelor, fiind folosit în actele de divinaţie şi la aruncarea zarurilor. Numai în acest context simbolic putem înţelege sensul expresiei germane et was im kleinen Finger haben, sau a celei englezeşti to have it at one's fingers' ends care s-au împământenit şi pe solul limbii române, datorită mai ales versurilor eminesciene: "Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic". Expresia a avea (a fi) ceva în degetul (cel) mic, cu sensul "a cunoaşte ceva foarte bine", unde auricularul e un simbol al cunoaşterii, este întregită şi de alte expresii frazeologice şi de gesturi comportamentale în care e implicat degetul cel mic, devenit un fel de marcă sau o sinecdocă a persoanei umane. Ea există şi în limba poloneză: W malym palcu.
Expresiei româneşti a nu-i putea ajunge (cuiva) nici la degetul mic - "a nu se putea compara cu cineva în privinţa capacităţii, comportării, valorii etc. " îi corespunde în limba rusă frazeologismul не стоит чего-либо мижинца. "Mizinec" este denumirea degetul mic, împrumutată şi în limba română, unde mezinul este fratele cel mic (Prâslea), ce se dovedeşte atât de isteţ în comparaţie cu fraţii săi mai mari în basmele populare. Ca etalon al puterilor psihice şi fizice ale persoanei, degetul mic participă la întrecerea (cândva rituală) a tragerii în degete, de unde a răsărit şi expresia a se trage în degete. Expresia românească a nu mişca nici un deget şi corespondentul ei în rusă пальцем не шевельнуть cu sensul de "a nu face nimic, a nu lua nici o măsură", are, desigur, în vedere capacitatea degetelor de a coordona acţiunile umane şi a le influenţa prin magia gestului. Lucrurile acestea se referă mai ales la degetul mic, deoarece în franceză, în asemenea situaţii se spune: remuer le petit doigt.
În lumea frigiană, iar mai târziu, şi la alte popoare ale bazinului mediteranean era răspândit gestul compus din degetul arătător şi cel mic ridicate, iar restul degetelor strânse în pumn, ca semn al "încornoratului", folosit în unele ţări, de pildă, în Italia, şi ca mijloc apotropaic împotriva deochiului. Probabil tot o funcţie apotropaică de a apăra conţinutul paharului de un "ochi" rău sau de o altă vrajă, este şi gestul cunoscut la mai multe popoare din Europa de a ţine degetul mic ridicat atunci când duc la gură un pahar sau o cană cu băutură. De aici derivă şi expresia folosită de englezi lifting the little finger - "a ridica degetul cel mic, a bea".
Aşadar, degetele mâinii şi frazeologismele limbii care conţin în structura lor descripţiile gesturilor digitale posedă o seamă de conotaţii care pendulează între sacru şi profan, între benefic şi malefic, aidoma întregului edificiu al culturii umane ale cărei limite extreme sunt Binele Suprem (Dumnezeu) şi Răul Absolut (Diavolul). În cele de mai sus am arătat doar unele situaţii simbolice intermediare ce se păstrează între Digitus dei (Mâna lui Dumnezeu) care i-a călăuzit şi i-a ajutat pe evrei în Exodul lor din Egipt (Exodul, 8, 19) şi digitus diaboli, de care se leagă marile rătăciri ale minţii şi ispitele inimii, generatoare a faptelor reprobabile şi a păcatelor istorice.
Din cele spuse mai sus de Evseev, se înţelege că este degetul fineţii, al elaboratului, dar şi al emoţionalului, al superficialului, al aparenţei, chiar al pretenţiei şi subiectivităţii.
