Astăzi, tradiţia populară spune că încep ”babele”. Sunt argumente convingătoare că în trecut, locul obiceiurilor din cele două săptămâni care încadrează Lăsatul Secului era la echinocţiul de primăvară şi numai calculul pascal le-a desprins de acolo şi le-a mutat înainte de 21 martie. Dar, paralel cu acest ciclu de sărbători mobile, a funcţionat ciclul de sărbători cu dată fixă, care începea la Dochia (1 martie) şi se încheia în ziua echinocţiului de primăvara din calendarul iulian. 1 MARTIE, ziua Mărţişorului, este strâns legată de tradiţia românească: el nu se întâlneşte decât în spaţiul carpatic şi în zonele limitrofe, la români şi la unele populaţii învecinate, care l-au preluat de la aceştia. Obiceiul este cu mult anterior creştinismului, fiind în legătură cu scenariul ritual al anului nou agrar, celebrat primăvara.
Până în veacul trecut, mărțișorul se dăruia copiilor și tinerilor - fete și băieți deopotrivă - de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Șnurul de mărțișor, format din doua fire de lână răsucite, colorate în alb și roșu, reprezintă unitatea contrariilor: vara-iarna, căldura-frig, lumină-întuneric, fertilitate-sterilitate. Șnurul era legat la mână, prins în piept și purtat, după zone, până la Macinici, Florii, Paște, Armindeni, sau pana la înflorirea unor pomi fructiferi. Apoi era agățat, ca semn benefic, pe ramurile înflorite de măceși, viță-de-vie, vișin, cireș, se punea sub cloșcă ori se agăța la icoana. Ziua scoaterii mărțișorului era marcată de o petrecere numita "băutul mărțișorului". Cu trecerea timpului, de șnurul bicolor s-au legat monede de argint și de aur. În ziua de astăzi, de acest șnur se atârnă obiecte artizanale, întruchipând diferite animale, flori, litere etc. Unele legende populare spun ca mărțișorul ar fi fost tors de Baba Dochia, probabil o veche zeitate agrară, care, ajunsă la vârsta senectuții, moare si apoi renaște la echinocțiul de primăvară (motivul morții și reînvierii apare foarte subtil sugerat la poporul dac - probabil că de aceea obiceiul mărțișorului este doar în zona carpato-dunăreană).
Mărțișorul rămâne peste veacuri "funia anului", care adună laolaltă săptămânile și lunile în cele două anotimpuri străvechi ale calendarului popular: vara și iarna, simbolizate de șnurul bicolor. La geto-daci și la latini anul nou începea la 1 martie. Martie (mens Martius, "luna zeului Marte") era prima luna a anului. Astfel se explica numele lunilor septembrie (luna a șaptea), octombrie (a opta), decembrie (a zecea). Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara și iarna, lunile se numeau după atmosfera generală: Gerar - ianuarie, Făurar - februarie, Mărțișor - martie, Prier - aprilie, Florar - mai, Cireșar - iunie, Cuptor - iulie, Gustar - august, Răpciune - septembrie, Brumărel - octombrie, Brumar - noiembrie, Undrea - decembrie . Mărțișorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste și bucurie. Împletirea alb-roșie a șnurului se regăsește în steagul călușarilor, la bradul de nuntă, la podoabele junilor, la sâmbra oilor și în multe alte obiceiuri străvechi. Arheologii români au găsit în așezarea preistorica de la Schela Cladovei, veche de 8000 de ani, pietre de râu cu urme de vopsea alba și roșie. Împletirea celor doua culori simbolizează geneza și regenerarea vieții.
Odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu, dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a flăcăului se scurse în zăpada imaculată.
De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul rosu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.
