Un infinit de linişte. Mi-am dorit să găsesc această linişte. Stau întins pe spate lângă rucsac şi privesc cerul. Cât de mic sunt şi ce imens este El! Sunt fărâmă de suflet pierdut între meterezele de stâncă. De ce oare am pornit singur pe munte, sfidând legile nescrise ale acestuia? De ce am simţit că trebuie să urc singur spre vârf?
Închid ochii, cobor privirea şi urmăresc poteca ce şerpuieşte spre trecut. Totul a început acum câţiva ani...
Dureri din ce în ce mai pronunţate în zona abdominală mă pun pe gânduri. Ce este de făcut? Să merg la medic sau să urmez ceea ce simt în suflet? Aleg a doua variantă şi încep şedinţele de terapie. Zilele trec, iar pe măsură ce din clepsidra timpului se scurg boabele de nisip, simt cum devin cu totul şi cu totul un alt om.
"Până aici eu te-am ajutat, de acum înainte este alegerea ta!" îmi spune zâmbind bioterapeuta.
"Dacă nu te întorci cu totul spre Bunul Dumnezeu, nu te vei vindeca! Caută-L cu toată fiinţa ta pentru că există o singură cale cu două sensuri: unul te înalţă spre pajiştile cerului, iar celălalt te coboară spre întuneric!".
Sunt la început de drum şi nu ştiu încotro să merg. Trebuie să găsesc poteca cea mai bună şi îmi doresc acest lucru din toată inima. Un grăunte de speranţă a încolţit în adâncul sufletului meu asemeni unui bob de muştar.
Pic, pic, pic... aud ca prin vis zgomotul făcut de o picătură de apă. Asemeni unui ceasornic perfect, ea măsoară trecerea timpului sau apropierea nesfârşitului. Pic, pic, pic, secundele se topesc în luciul căuşului de apă. Nici un alt zgomot nu tulbură liniştea din jur. Unde sunt? Unde am ajuns? În ce hrubă umedă şi întunecată am coborât?
Pe peretele din faţa mea se află o serie de icoane, iar la bază, o lespede de piatră acoperă o parte din mica încăpere. Două gropiţe adâncite pe faţa netedă a pietrei sunt încadrate de alte două urme săpate parcă de o mână nevăzută. Trec palmele peste piatra jilavă şi rece. Un gând îmi fulgeră prin minte: acestea sunt urmele lăsate de cel care se roagă în această mică peşteră! Îngenunchez. Fixez genunchii în cele două gropiţe, apoi îmi potrivesc pumnii strânşi în locaşurile alăturate. Se potrivesc perfect!
În dreapta mea, pe o coajă de mesteacăn stau câteva bucăţele de pâine tăiate frumos, asemeni celor de duminică.
Îmi sprijin fruntea de peretele grotei şi încerc să-mi imaginez unde aş putea fi. Gândurile îmi zboară disipate în zeci de unghere şi nu mă regăsesc...
În locul acesta simţi că nu mai există secunde, minute, ore ci doar o plăcută linişte sufletească. De ce noi oamenii suntem îngrădiţi de timp şi înfăşuraţi în cuvinte? De ce cuşca lor se strânge mereu şi ne sufocă pe măsură ce ne dăm seama de apropierea infinitului veşnic? Cât de rău este să te laşi dominat de timp! Eliberaţi-vă de el, scăpaţi de povara secundelor rămase, care vă apasă umerii şi zburaţi! Plutiţi peste întinderea nesfârşită a pajiştilor cerului şi atingeţi cu inima verdele crud al veşniciei.
O adiere plăcută îmi mângâie obrajii. Călugărul trece pe lângă mine fără să schiţeze un gest, parcă nici nu aş fi în această încăpere. Sunt asemeni unui grăunte mizerabil de praf ce-i întinează sfântul lăcaş. Pentru prima oară mă simt cu adevărat murdar sufleteşte.
Îngenunchează în faţa icoanelor şi începe să se roage într-o limbă necunoscută urechilor mele. Nu ştiu cât timp a trecut, dar văd că îmi face semn să mă aşez lângă el. Face semnul crucii, se ridică şi se întoarce spre mine. Îi văd faţa şi tresar. Cine este acest călugăr care poartă chipul meu? Cine...? Cine şi de ce aici...?
Suntem faţă în faţă şi nu cutez să ridic privirea din pământ. Avem aceeaşi statură...
"- Frate, sunt cel ce ai fost, cel care eşti şi cel care trebuie să devină...! Ai călcat mereu pe păcate din ce în ce mai grele, dar te-ai ridicat, coborând în lumea aceasta materială în care trăiţi cu aşa mare pasiune. Ai ajuns să suferi fizic, ai ajuns jos de tot şi te-a durut. Te-ai agăţat de pasiuni care duc la moartea individului dacă sunt puse pe primul plan. Ai urcat pe poteci care te-au dus spre nicăieri...
Poteci spre pajiştile cerului... Ce poate fi mai înălţător decât să găseşti drumul tău spre aceste pajişti? Vezi, fiecare om are o viaţă a sa, un drum al său. Sunt zeci de poteci care ţi se deschid: unele sunt bune, altele te duc spre prăpastie, altele se învârt în cerc de te rătăceşti aşa încât nu mai ştii de unde ai plecat şi unde trebuie să ajungi. Pentru a găsi pajiştile cerului cu liniştea lor, trebuie mai întâi să urci un munte. Nu este acel munte pe care ai urcat şi coborât de zeci de ori, ci este cu totul altfel. Spre el pleacă zeci de poteci, dar nu toate ajung în vârf. Dacă până acum ai simţit muntele ca pe o pasiune, de acum încolo trebuie să-l simţi ca o necesitate. Mai ştii ce stare deosebită ai când ajungi pe vârf după ore în şir de urcuş greu şi anevoios? Faptul că eşti deasupra celorlalte vârfuri îţi dă aripi şi un sentiment de împlinire. Dar toate acestea durează cîteva minute sau ore pentru că trebuie să cobori. Ei vezi, plăcerea a fost limitată de nevoia de a te întoarce în lumea ta de zi cu zi. Bucuria momentului şi apoi amintirea acestuia te va face să vorbeşti la trecut: am urcat pe vârful cutare, am fost în zona cutare... Tot timpul te vei simţi într-o vale întunecată şi tentaţia de a urca pe acel vârf luminos va fi zilnică. Există posibilitatea să te plictiseşti urcând, să oboseşti, să renunţi şi să te întorci în vale dezamăgit, întristat şi deznădăjduit. Trebuie să cauţi poteca cea mai dreaptă, de unde să vezi tot timpul vârful acela de Lumină, care te va chema mereu. Lumina aceea să o porţi în suflet şi aceea să fie ghidul tău. Dacă la început trupul tău căra spre vârf sufletul tău, acum sufletul tău va duce în spate un trup spre desăvârşire. Vei simţi respiraţia muntelui, vei intra în rezonanţă cu el şi nu vei mai avea nevoie de atâta mâncare şi somn. Vei ajunge să nu mai simţi oboseală, vei ajunge să fii una cu el, să simţi că eşti o bucăţică din acel munte, să-l simţi al tău, să te faci simţit al lui.
Muntele este cu totul altceva decât se vede. Dincolo de peisaje, dincolo de stâncile reci şi peşteri întunecoase, muntele este locul în care trebuie să-ţi regăseşti sufletul, să te uneşti cu acesta şi să urcaţi împreună spre pajiştile cerului. Nu pentru toată lumea este accesibil, nu toţi reuşesc să-l escaladeze, nu toţi ajung în vârf. Nu te-ai întrebat niciodată de ce? Crezi că totul este legat numai de condiţia fizică sau de greutatea bagajului?
Muntele este înainte de toate întâlnirea cu Dumnezeu. Nicăieri nu-l vei găsi mai aproape decât pe munte. De ce crezi că schiturile sau pustnicii se pierd prin crăpăturile stâncilor? De ce crezi că Iisus urca pe munte să se roage cu sudoare de sânge? Unde mai găseşti atâta linişte decât aici?
Nu trebuie să goneşti pe munte, doar de a face mulţi kilometri, de a urca pe vârf şi a coborî pe înserat cu riscul de a te pierde în Întuneric. Calea spre Lumină este miracolul ascensiunii pe o potecă accidentată, fără grabă şi în linişte. Cine nu iubeşte din tot sufletul o gâză, o frunză sau o ciută cu ochii înlăcrimaţi şi goneşte pe lângă ele, acela nu va găsi cu adevărat pajiştile cerului, ci va avea parte doar vârfuri reci şi neprimitoare, pierdute în ceaţă.
Învaţă-i pe acei care doresc cu adevărat să urce pe munte, să-l iubească din tot sufletul, să transforme pasiunea pentru munte în dăruire. Învaţă-i să privească cu atenţie un copac, o furnică sau o pasăre în zbor, şi îşi vor pune întrebarea: "Oare eu privesc acest copac sau el mă priveşte pe mine?" Învaţă-i să renunţe atunci când se mai poate renunţa. Însufleţeşte-i cu acea dorinţă arzătoare de a urca zilnic pe munte, de dimineaţă până sear, şi de a duce cu bucurie rucsacii pe care singuri i-au pregătit. Păşiţi împreună... Potecile spre pajiştile cerului sunt în inima voastră. Muntele este viaţa voastră de zi cu zi, iar dacă pe potecă veţi întâlni un bolovan, daţi-l la o parte pentru ca cel din urma voastră să nu se împiedice şi să se rănească. Luaţi în fiecare zi o bucăţică din inima voastră şi dăruiţi-o celui de lângă voi. Ei sunt voi şi voi sunteţi ei. Hrăniţi-vă unii pe alţii cu pâinea cea de taină!"
Un fior îmi străbate tot trupul. Deschid ochii şi nu îmi dau seama dacă am visat sau a fost real.
În dreapta mea, pe o coajă de mesteacăn stau câteva bucăţele de pâine tăiate frumos, asemeni celor de duminică.
Cât de simple au fost vorbele călugărului şi ce adânc mi-au pătruns în suflet. Abia acum realizez câtă încărcătură are Cuvântul. Este suficient să pronunţi un singur cuvânt şi gândul tău se duce într-acolo.
Fiecare dintre noi îşi poate alege singur calea. Sunt zeci de poteci care duc în acelaşi loc, chiar dacă unele au denumiri importate, greu de citit, bune pentru careurile de cuvinte încrucişate. Ayurveda, I-Ching, Qi Gong, Reiki, Tai Chi, Sahaj Marg, Vipassana sunt cuvinte grele pentru omul de rând, dar odată pătrunsă taina lor te vor duce spre pajiştile cerului.
Nu contează cine eşti, de unde vii, important este să urmezi poteca care ţi se potriveşte pentru a gusta din liniştea şi bucuria veşnică.
Ridic pentru a nu ştiu câta oară rucsacul şi pornesc pe poteca ce urcă pieptiş spre vârf. Mai am mult de urcat... cu voia Bunului Dumnezeu.
