Druidismul pare să-şi găsească rădăcinile in perioada megaliticului, acum 9000 de ani. Contrar a ceea ce se afirmă in mod curent, acesta nu este o religie propriu-zisă iar druizii nu au fost doar simpli sacerdoţi, ci mult mai mult. Preoţii religiilor celtice purtau numele specific de gutuatri iar doctrina lor era adesea diferita de cea druidică.
Clasa druizilor este in primul rând clasa înţelepţilor şi savanţilor societăţii celtice, cea mai redusă ca număr de membri si comparabilă cu cea a brahmanilor din India.
Mari iniţiaţi, cunoscători ai unei doctrine ezoterice pe care o transmiteau unui număr restrâns de discipoli, se considera ca in aceşti oameni se oglindeşte însăşi clasa divină. Ei simbolizează întreg panteonul prin calităţile şi funcţiile pe care le deţin. Aşa cum există zei ai războiului, ai înţelepciunii, ai cunoaşterii, ai sănătăţii, ai artei etc., tot astfel druizii sunt implicaţi în mai toate domeniile de activitate ale clanurilor celtice. Ei erau medici, poeţi, filosofi, politicieni, strategi militari sau lideri spirituali. Având in vedere rolurile multiple ale clasei druizilor, mulţi autori consideră ca termenul de druid este unul generic, care denumeşte clasa intelectuală, savanţii si marii înţelepţi celţi. Într-un cuvânt, druizii erau cei care onorau Zeul Unic prin cunoaşterea de orice fel. Erau sacerdoţi desigur, dar nu numai.
Liberi de orice constrângeri şi reprezentanţi divini, druizii se implicau in toate ramurile vieţii comunităţii celte, îmbinând si armonizând cunoaşterea ştiinţifică, raţională, cu tainele spiritului şi sufletului.
Doctrina druidismului este in esenţă metafizică iar druizii erau mari gânditori, aşa cum stă bine oricărui înţelept. Ei nu sunt insă numai filosofi ci şi mari cunoscători si utilizatori ai forţelor şi energiilor naturale. Cunosc metodele de divinaţie, astrologia, plantele, şi practică cu succes variate tehnici spirituale şi magice.
Ca învăţători, au datoria să îndrume tinerii in scopul păstrării tradiţiei sau să participe la pregătirea viitorilor druizi. Un druid era pregătit timp de 12 ani in Irlanda şi 20 de ani în ţinuturile Galeze, iar transmiterea cunoaşterii se făcea exclusiv pe cale orală.
Aceşti mari înţelepţi ai celţilor trăiau in adâncul pădurii, nu pentru a se îndepărta de societate, ci pentru că trăind in mijlocul naturii, puteau să o exploreze în profunzime. Druizii se comparau ei înşişi cu mistreţii care scurmă pământul în căutarea ghindei, fructul stejarului, fructul înţelepciunii, după simbolistica celtică. Aşa cum mistreţii scurmă în căutarea ghindei sau tuberculilor care le astâmpără foamea, tot astfel şi druizii răscolesc natura pe toate cele 3 planuri: fizic, sufletesc şi spiritual, ca să-i înţeleagă Legile.
Plinius asocia cuvântul «druid», cu cuvântul «drus», care înseamnă «stejar» în greaca veche. Analogia este foarte plauzibilă având în vedere respectul pe care-l purtau celţii acestui copac, simbol al înţelepciunii şi puterii, calităţi de care orice druid trebuia să beneficieze.
Stejarul pare să fi fost considerat arbore sacru în multe tradiţii culturale, reprezentând calităţile Divinităţii Supreme. Tot el este simbolul longevităţii şi înălţimii în plan fizic, al eternităţii şi măreţiei în plan spiritual, şi prin excelenţă simbolul Axis Mundi, atât la celţi cât şi la greci.
Un alt studiu etimologic al cuvântului druid aminteşte de «dervo», ce înseamnă stejar în galeză, or, este adevărat că druizilor li se mai spunea şi «oamenii stejarului».
Buni psihologi, ei cunosc perfect omul, ştiu sa-i ghicească gândurile şi intenţiile cele mai ascunse. Prezenţa lor degajă calm şi gravitate, iar chipul lor radiază aerul celor învăţaţi. La ei veneau sa ceară sfat de la oameni simpli până la regi, iar sfaturile lor erau ascultate fără şovăire, căci prin ei se exprimau Zeii.
Tradiţia druidică era exclusiv orală. Celţii nu scriau pentru că, în vremea aceea, scrisul avea în primul rând conotaţii magice. Era folosit pentru inscripţionarea amuletelor, instrumentelor rituale şi chiar a armelor de luptă, pentru ca ele să dobândească astfel puteri magice.
În acea vreme, scrisul nu era deloc o manieră de vehiculare a informaţiilor sau a cunoaşterii. S-a considerat, pe bună dreptate, că fixarea prin scris a unei doctrine poate fi nefastă. Cunoaşterea, mai ales cea spirituală, trebuie să evolueze odată cu societatea şi să se moduleze în funcţie de nevoile acesteia.
Mai mult decât atât, druizii aveau darul de a fi în permanentă comunicare cu tot ceea ce-i înconjura. Legendele spun că ei vorbeau cu pietrele şi animalele, ştiau să asculte glasul copacilor şi al izvoarelor. Atunci, ce nevoie ar fi avut ei să scrie pentru a-şi lăsa moştenire cunoaşterea, când ea se afla, vie, la tot pasul? Urmaşii lor, pentru a fi demni de numele de «druid», vor trebui să-şi însuşească această cunoaştere direct de la sursă.
O părticică din marea cunoaştere a druizilor se găseşte totuşi în câteva legende şi poeme aşternute pe hârtie începând cu sec. al V-lea e.n. În momentul în care Irlanda a fost creştinată şi învăţăturile păgâne au fost interzise, druizii au înţeles să-şi pună tradiţia la adăpostul poeziilor, legendelor şi miturilor.
