A fost odată, ca nici o dată şi apoi a mai fost odată şi încă o dată până ce povestea şi-a pus adânc lumina în cel care o citeşte… A fost odată o pădure de un verde adânc şi proaspăt, foşnind de viaţa văzută şi nevăzută… Atât, o pădure, la margine de orizont. Se vedea de oriunde de pe pământ ca o linie de smarald răspândind o lumină proprie.
Dacă vreun om îndrăznea să privească într-acolo, simţea pe data o durere dulce în crucea pieptului, ochii i se umpleau de căldura lacrimilor, şi bietul om nu ştia dacă sunt lacrimi de bucurie sau de tristeţe, daca să mai privească într-acolo sau nu, dacă să se mai întrebe ce-i acolo sau nu! Cei mai mulţi hotărau că nu înţeleg ceea ce simt şi îşi întorceau privirea în altă parte, amăgindu-se că într-o zi vor reveni… Alţii priveau speriaţi către orizont şi simţeau cerul gurii poleindu-se în verdele acela fraged şi neînceput.
Se vedea ziua, se vedea şi noaptea şi când era soare, şi când era nor. Stătea acolo ca o chemare, ca o dulce ameninţare, ca un cântec ne îndrăznit de nimeni, niciodată.
Pădurea tăcea, ascunsă la marginea lumii, tare ocupată să fie pădure de la răsăritul soarelui până la răsăritul următorului soare.
Într-o zi pe când pădurea era prinsă în caier, răsucind firele răsăritului şi apusului, se auzi de undeva de dincolo de orizontul care oprea lumea să se reverse peste ea, un cântec, pe care vântul îl aducea picătură cu picătură, prăvălindu-l peste foşnetul ei de smarald.
Până atunci nu se mai întâmplase ca vreo săgeată scăpată din arcul lumii să atingă pădurea în tâmpla ei cea foşnitoare. Un fior trecu grabnic prin frunziş şi prin trunchiurile sculptate de mâinile timpului şi prin undele celor 7 izvoare cu ape de şapte culori din care cerbii cei albi îşi sorbeau puterea şi strălucirea.
Pădurea tăcu adânc, încordându-se să audă mai bine cântecul acela care se auzea parcă tot mai aproape şi mai ameninţător de dulce şi duios.
Pădurea chemă vântul la sfat de taină. Îl chemă pe nume. De trei ori îl chemă:
- Răsuflarea Norilor! Răsuflarea Norilor! Răsuflarea Norilor!
Nori albi şi bine dospiţi se adunară în grabă. De departe, de foarte departe, oamenii priveau şi se înfricoşau de mulţimea norilor pogorâţi asupra pădurii de la orizont. Credeau că vine un alt potop să le ia de pe umeri povara păcatelor îndrăznite şi ne îndrăznite…Unii spuneau că din vechime se aude cum că într-o zi va dispărea pădurea de la marginea orizontului şi apoi întreaga lume. Teama le stătea ca o sabie în piept, oprindu-i să mai respire… Pădurea nu cunoştea gustul frământării lor, ea era prinsă în aluatul propriei frici, dulcea şi amara frică de un fir de cântec, tulburându-i tihna cristalin foşnitoare.
Răsuflarea Norilor veni şi poposi în căuşul de smarald, dar de cum veni, cântecul se auzi parcă şi mai adânc.
- Ce-i surioară? adie el dulce în murmurul şi mai dulce al cântecului.
- Tu auzi ?, foşni pădurea cu glas mic.
- Eu fac totul să audă, eu fac ca totul să se audă… eu sunt AUZUL, grăi vântul.
- Ce auzi prietene? Întrebă pădurea cu sfială.
- Te aud pe tine cu toate câte eşti, aud teama oamenilor care nu înţeleg de ce s-au adunat atâţia nori peste pădurea din orizont şi mai aud CÂNTECUL.
- Deci şi tu îl auzi!
- Fireşte, totul este cântec, adie înmiresmat Răsuflarea Norilor.
- Cine este cântecul?
- Cântecul este ca şi noi, trăieşte de la începuturile fără sfârşit ale lumii şi tu eşti CÂNTECUL, mă mir că nu te-ai auzit până acum…
Pădurea tăcu şi mai adânc. Îşi opri foşnetul şi susurul izvoarelor şi glasul păsărilor şi animalelor sperând să audă mai bine, dar cântecul se schimbă, parcă devenind mai slab şi mai trist.
- Vezi, ţi-am spus că şi tu eşti CÂNTECUL, zise Răsuflarea Norilor, suflând peste frunze şi reînsufleţind verdele foşnet.
Pădurea era din ce în ce mai mirată. Ea era ceva şi nici măcar nu ştia… “Suntem multe şi nu ştim”, gândi ea.
- Credeam că ştiu totul despre mine, şopti ea susurând dintr-un izvor abia născut dintr-o stânca răzleţită. Credeam că ştiu cine sunt sau ce sunt, adică O PĂDURE, NU UN CÂNTEC.
- Dar, tu nu eşti doar CÂNTEC, zise Răsuflarea Norilor. Tu eşti ca şi tot ceea ce te înconjoară, eşti CÂNTECUL.
***
Fata porni în zori. La primul cântat al cocoşilor spuse un “Doamne Ajută” şi cu genele gustând lumina abia începută, porni la drum. Cu o seară înainte se suise în plopul din faţa casei şi de acolo văzuse orizontul şi pădurea de smarald, ca o line de albastru verzui ascunzând de ochii ei toate minunile lumii.
“Voi ajunge acolo mâine”, îşi spuse ea. În clipa aceea orizontul se cristaliza în mintea ei devenind palpabil, conturându-şi tăişul peste depărtare. “Da, voi atinge mâine orizontul” Îşi aduse aminte cum îşi întrebase tatăl ce este acela orizont şi cum îi spusese el că este doar o linie ce separa ceea ce vedem de ceea ce nu vedem…încă. De atunci s-a gândit că orizontul trebuie că se simte tare singur acolo condamnat pentru eternitate să separe ceea ce vedem de ceea ce nu putem vedea . Aşa că s-a decis să se ducă la el şi să îl atingă, să îi spună că nu e singur, că ea se gândeşte la el şi-l înţelege. Ştia ce simţea orizontul. Şi ea se simţea uneori ca un orizont separând tăcută ceea ce ştiau părinţii despre ea de ceea ce nu ştiau şi nici nu doreau să ştie.
Aşa că în acea dimineaţă îşi înveşmântă ochii în cel mai curat albastru, în albastrul de duminică, cel de dus la biserică, îşi aruncă pe buze în grabă un surâs şi un cântec şi porni.
- Azi orizontul nu va mai fi singur îşi şopti bucuroasă. Vom sta amândoi acolo la marginea lumii şi vom vedea cum apune soarele şi vom depăna poveşti să treacă timpul mai uşor, şi am să-i cânt şi am să îl mângâi până va adormi. Cred că n-a dormit niciodată, căci nimeni nu a văzut cerul fără orizont. El este întotdeauna acolo. Dar gata, de acum facem cu rândul…
Răsuflarea Norilor duse repede orizontului toate gândurile fetei, iar orizontul se simţi mai puţin singur. Ştia că fata nu-l va putea atinge niciodată, dar îi era recunoscător că acolo în gândul ei, el se putea odihni, putea asculta poveşti şi cântece până ce somnul îl va purta pe aripi până dincolo de el…
- De ce crezi că fata nu va ajunge la tine? întrebă Răsuflarea Norilor. Orizontul tăcu înroşindu-se. Soarele abia se ivea în tâmpla sa stângă.
- Nu e decât un om, vântule, oamenii spun multe, dar fac atât de puţin. Au plecat mulţi către mine, dar nu a ajuns nici măcar unul. Îşi doreau cu ardoare să afle ce este dincolo de mine, dar au obosit şi au renunţat. De ce ar fi ea altfel. Mie îmi ajunge şi gândul adus de tine!
- Şti puţine despre oameni, frate, grăi vântul bătrân şi înţelept. Gândurile lor nu sunt doar păreri ci sunt fapte cu greutate în faţa lui Dumnezeu. Dacă ea îşi doreşte să ajungă la tine, nu pentru ea ci pentru tine, atunci va ajunge căci îşi doreşte din toată inima, şuieră Răsuflarea Norilor.
- Inima, ce este aceea? Întrebă orizontul simţindu-se din ce în ce mai încălzit de săgeţile de foc ale răsăritului.
- Inima este…cum să-ţi spun? Ca soarele acesta care abia răsare şi te încălzeşte. Este centru de flacără şi dor al oricărui om, cât de mic ar fi el. Atunci când gândurile se nasc în inimă ele devin fapte a tot făcătoare. Eu port prin lume, de la un om la altul, multe gânduri născute în căuşul de flacăra al inimii şi le ştiu puterea, crede-mă pot muta şi munţii din loc şi pot aduce tăria cerului mai aproape. Pot chiar să te atingă, să mă facă pe mine să cânt, să cheme ploaie, să facă iarba să crească mai deasă şi mai verde…
- Dar soarele…apune, şopti cu teamă orizontul, aducându-şi aminte cât de singur şi înfrigurat se simte în nopţile fără lună…Şi inima oamenilor apune seara? întrebă el cu teama că dacă inima fetei va apune, ea nu va mai avea timp să îl ajungă şi să îl atingă.
- Nu, râse vântul, întinerindu-şi adierea. Inima nu apune niciodată.
- Atunci e mai puternică decât soarele, grăi fericit orizontul.
- Da, într-un fel inima omului este mai puternică decât soarele, nu oboseşte niciodată. Dar puţini oameni ştiu aceasta şi de aceea unele gânduri se nasc în minte şi în ambiţiile lor şi atunci ei suferă, pădurile ard, câmpiile devin deşerte de disperare, apele şi lacrimile lor seacă neputincioase.
- Cum, oamenii au o asemenea comoară şi nu ştiu?
- Ei, nu toţi sunt aşa, şi oricum până la urmă toţi află de comoara inimii şi învaţă să iubească…
- Ce înseamnă să iubeşti, frate, întreba orizontul din ce în ce mai mirat şi mai fierbinte.
- Să iubeşti înseamnă să te trezeşti în zori, să-ţi înveşmântezi ochii în cel mai curat albastru şi să pleci să atingi orizontul ca să nu se mai simtă singur…
- Vrei să spui că într-o zi toţi oamenii vor face această călătorie şi mă vor atinge doar ca să nu mă simt singur?
- Da, dar şi pentru că mor de curiozitate să ştie ce se află dincolo de tine. Şi apoi fiecare om îşi are orizontul lui şi pe acela îl caută neîncetat.
- Eu sunt unul, zise orizontul, iar dincolo de mine se află tot oameni.
- Tu eşti unul pentru ea, îi şopti Răsuflarea Norilor.
- Cum o cheamă, frate, mai îndrăzni o întrebare orizontul.
- Nu ştiu, şuieră Răsuflarea Norilor, ea este pentru tine fata-care-a-pornit-în-zori-cu-un-cântec-pe-buze-pentru-a-atinge-orizontul
Orizontul tăcu…Soarele îl săgeta acum de sus. “Oare eu am inimă?” se întrebă el. “Dar dacă ea vine şi vom străjui împreună rădăcina tainică a cerului, voi avea şi eu inimă…inima ei.
Orizontul se simţi dintr-o dată fericit. Ar fi vrut să fie frumos, să se împodobească, să nu o sperie, sau mai rău să nu o dezamăgească…Apoi se linişti ca prin farmec. “A dorit să mă atingă aşa cum sunt eu în fiecare zi, fără podoabe, aşa că ce rost are să îi arat doar cum aş vrea să fiu pentru ea. Eu sunt acesta…”
***
Cântecul fetei o luase cu mult înaintea ei, umplând pădurea de smarald cu teama de a nu mai ştii cine sau ce este…Cântecul fetei era chiar nerăbdarea ei de a atinge orizontul. Paşii se succedau din ce în ce mai repede, dar orizontul părea de neatins, depărtându-se cu fiecare pas.
- Oare unde greşesc? se întrebă ea.
- Ai răbdare, îi suspină la ureche Răsuflarea Norilor două cuvinte atât de dureroase, încât niciodată nu le înţelesese pe de-a întregul.
Soarele se apropia de asfinţit, iar albastrul ochilor ei începuse să se tulbure de lacrimi.
- N-am să reuşesc, rosti ea amar. Cântecul îi pieri de pe buze. Se opri. Orizontul se opri şi el cu teamă că fata va renunţa.
- Dacă nu merg, orizontul nu se mai depărtează de mine, gândi ea cu voce mirată.
Soarele mai avea o singură rază de dăruit acelei zile. În lumina aceea pierindă, fata închise ochii şi întinse mâna cu degetele răsfirate a mângâiere, atingând uşor orizontul. Ajunsese!
- Bine ai venit, auzi ea cu ultimele puteri.
Orizontul o privea fericit. Răsărise perla lunii şi în lumina aceea de sidef blând, fata era atât de frumoasă.
- Eşti atât de frumoasă şi de puternică, şopti orizontul
- Cu cine vorbeşti ?, îl întrebă ea, ne simţindu-se nici frumoasă şi nici puternică, ci doar cuprinsă de bucuria care poate împlini orice vis.
- Cu inima ta vorbesc…
Fata tăcu, nimeni nu mai vorbise inimii ei, până atunci.
- Dacă vrei poate fi şi inima ta, zise ea, cu ea vei putea simţi bucuria, dar să ştii că uneori doare fără să ştii de ce, iar alte ori te îndeamnă să faci lucruri neaşteptate, aşa cum m-a îndemnat pe mine să plec către tine.
Orizontul o cuprinse din toate părţile…Fata se simţea ca într-o inimă care bătea pentru ea.
Îndrăzni să pună întrebarea de pe buzele tuturor oamenilor.
- Ce se află dincolo de tine, orizontule?
- Tu, răspunse orizontul cu glas de cântec.
- Şi dincoace de tine?
- Tot tu. Tu şi alţi oameni…
- Şi atunci tu ce separi?
- Eu nu separ nimic, mintea omeneasca separă. Eu sunt o inimă. Inima ta…
***
Se trezi ca de obicei. O dată cu soarele!
Deschise larg ferestrele ochilor.
Cerul deveni pe dată albastru.
Privi în zarea inimii ei.
Orizontul era la locul lui, cuprinzând totul şi ne separând nimic.
De pe buze îi ţâşni un cântec!
Era CÂNTECUL vieţii şi al iubirii, în lumina căruia până şi pădurile de smarald află cine şi ce sunt cu adevărat!
