La mulţi ani celor care poartă numele Sfântului Andrei!
Astăzi este sărbătoarea Sfântului Andrei, ca în fiecare an de 30 noiembrie, considerat Apostolul Lupilor, cum este denumit de mulţi, scriindu-se chiar o carte de Dumitru Manolache şi apărută la editura Dacica. Această denumire, foarte interesantă, simbolizează de fapt momentul creştinării poporului român. În mulţimea de obiceiuri româneşti, numele Apostolului Andrei apare des legat de cel al lupilor, animalele considerate simboluri ale dacilor în primul rând prin stindardul dacic, care asta reprezintă . În acelaşi timp unele legende amintesc de un lup alb, care a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei, iar altele povestesc cum spiritul unui Lup Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre peştera unde avea să-şi găsească adăpost. Ziua Sfântului Andrei se mai numeşte şi Ziua Lupului sau Gradinetul Şchiop. În tradiţia neamului, apostolul este invocat ca apărător al oamenilor împotriva relelor şi simpla rostire a numelui său oferea protecţie, pentru ca Andrei era trimisul Domnului printre “lupi”. Despre daci, se ştie că erau numiţi “lupi”, datorită vitejiei lor. Legendele spun ca numai Sfântul Andrei a reuşit să-i îmblânzească, atunci când le-a vorbit despre Hristos şi, de aceea, Sfântul Andrei a rămas în popor ca “Apostolul lupilor”, care fereşte de lupii sălbatici şi care a îmblânzit “lupii” daci. Tradiţia spune că cine a văzut lupul noaptea nu va avea linişte tot anul care vine. Fetele nemăritate au avut ocazia să-şi viseze ursitul dacă au pus sub perna doi căţei de usturoi şi 41 de fire de grâu. Este ziua când este bine să se pună câteva crenguţe de măr sau de cireş în apa şi, dacă vor înflori până la Anul Nou, cu siguranţă va fi un an plin de bucurii; în unele regiuni se pun la încolţit seminţe de grâu. Grâul mai este utilizat şi pentru aflarea norocului. Toţi ai casei seamănă grâu în câte o strachina cu pământ. Îi va merge bine, va fi sănătos cel al cărui grâu va răsări cel mai bine şi va creşte frumos. În alte părţi, grâul se pune în apă curată şi, dacă răsare, se zice că acel ce l-a pus va avea noroc. De Sfântul Andrei se măsura bine nouă ceşcuţe cu apa, ce se toarnă într-o strachină, şi se pune sub icoane. A doua zi dimineaţă se măsură din nou, cu aceeaşi ceaşcă, apa din strachină. Dacă va prisosi apa cât de cât, măcar o picătură, va fi cu noroc; de va fi apa cu scădere, va fi fără noroc. Pentru a alunga duhurile ce bântuie pământul, spune tot tradiţia, cel mai bun remediu este un căţel de usturoi. Încă şi astăzi, pe la sate, se mai păstrează obiceiul de a unge ţăruşii, ferestrele, pragul uşilor şi chiar şi fântânile cu usturoi, pentru ca sătenii să-şi apere gospodăria de lupi şi de farmece. Păzitul usturoiului: se adună la o casă mai mulţi flăcăi şi fete. Pe o masa pun mai multe căciuli de usturoi, împrejmuite cu tămâie, smirnă şi câteva lumânări de la Paşti, aprinse. Pun apoi pe masă diferite feluri de mâncare, apoi se aşează toţi în jurul mesei, mănâncă, vorbesc si râd până-n zori. Fetele îşi împart usturoiul, pe care-l duc a doua zi la biserică, pentru a fi sfinţit. Usturoiul este păstrat mai apoi la icoana, fiind bun de făcut de dragoste. Usturoiul păzit, primăvara se pune în pământ şi-i bun de leac; cu el pot fi tratate şi vitele bolnave. La Sfântul Andrei ziua creşte cât bobul de mei. Sfântul Andrei este început de iarna, este cap de iarna, că atunci coboară lupii din munte. Este ziua când lupii se formează în poteri de câte 12 şi nu se despart decât în ziua de Boboteaza. Lupul, al cărui gât este ţeapăn, în această zi capăta darul de a şi-l îndoi. De aici, credinţa că în aceasta zi îşi vede lupul coada. În această noapte ”ia lupoaica pui” şi fată în noaptea de Sfântul Gheorghe. Toate animalele vorbesc în noaptea de Sfântul Andrei. Oamenii care le ascultă cum vorbesc pot muri. În seara de Sfântul Andrei copiii din flori se fac strigoi .
Noaptea Sfântului Andrei este potrivită şi pentru observaţii astronomice: daca luna va fi plină şi cerul senin, iarna este uşoară, iar dacă cerul este întunecat, se anunţă zăpezi mari. Tot în această zi se caută gogoşi de tufa (ristic); daca vor fi pline, anul următor e ploios.
În această zi este interzis să munceşti în casă sau să porneşti la drum. Nu se matură toata ziua, nu se aruncă gunoiul, nu se face pomana şi nu se dă nimic împrumut.
De Sfântul Andrei femeile fac câte doua lumânări şi colac şi le duc la biserică. O lumânare o iau înapoi şi, cu ea aprinsa, în seara de Sfântul Andrei, ocolesc curtea şi oborul vitelor spre a fi ferite de farmece şi boli. Cine nu face aşa nu va scăpa cu vitele de a nu i le mânca lupii sau de a nu i se bolnăvi. Oamenii, în seara de Sfântul Andrei, mănâncă un fel de turtă înmuiată în usturoi. Se serbează cu mâncăruri gătite în usturoi. Sfântul Andrei era pescar. De ziua lui se mănâncă peşte. Femeile fierb grâu sau porumb în apa, le amesteca cu nuci, cu zahăr sau cu miere şi mănâncă, după ce a împărţit pe la vecini
Dumitru Manolache pomeneşte de o tradiţie consemnata prima dată de un anume părinte Ghelasie de la Frăsinei şi care ar fi circulat exclusiv printre sihastrii din Munţii Carpaţi, unde se spune că ultimul preot al cultului zamolxian l-a cunoscut pe Mântuitor şi apoi pe Apostolul Andrei. Intr-o carte dedicata ”Moşului din Carpaţi”, Pustnicul Neofit, din Râmeţi, în Munţii Apuseni, invoca o “taina” păstrată în ciuda piedicilor şi scrie despre “memorii ce nu se şterg, care reapar tocmai când se consideră ca s-au pierdut”, amintiri despre continuitatea “duhului de trăire în acest specific de caracter carpatin”. Taina despre trecerea dacilor la creştinism a fost păstrată şi transmisă de la un pustnic la altul. Doar după ce părintele Ghelasie a stat la Sfântul Munte Athos a primit la întoarcere moştenirea de moş-pustnic. El vorbeşte despre tradiţia care spune ca ultimul urmaş al ultimului preot al dacilor s-a retras în ţinuturile Apusenilor, după cucerirea de către romani a Daciei. Acesta s-ar fi “ascuns” în munţi, “sub chipul unui iconar-purtător de icoana”: “Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoana ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, când l-au găsit romanii, vrând să-l omoare, minune, un foc a ieşit din icoana. Şi ostaşii au orbit, scăpând astfel...”. Când s-a întors acasă din călătoria iniţiatică de la învăţaţii din Egipt, ultimul preot al lui Zalmoxis a găsit Dacia cucerită. Cu regele mort, marele preot se ascunde prin sihastrii cunoscute doar de localnici, sub înfăţişarea unui iconar. El încearcă totuşi să vorbească despre “Noua Taină” dacilor care-l suspectează ca şi-a schimbat credinţa strămoşească şi îi cer sa aleagă între Zalmoxe şi Hristos. Marele preot ar fi răspuns: “Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că Înţelepciunea Cerului s-a pogorât şi pe acest pământ prin chipul magului preot, al cărui nume de taina era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lăsa un altul după chipul şi asemanarea sa şi Glasul de Sus niciodată nu lipsea. Au trecut şi peste noi şi zile bune şi zile rele..., dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera... Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arata: Însuşi El din cer pe pământ vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei şi idoli şi în înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul - urmaşul Zeului – Moş al acestui pământ, pe Cel ce este Însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am cunoscut şi L-am întâlnit şi I-am căzut în genunchi la picioare, şi El mi-a pus mâna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrânul, ci pe preotul lui Hristos”.
Potrivit tainei de la Râmeţi, dacii îl acuză de trădare, dar marele preot explica: “Zalmoxe a lăsat cuvânt: “Când va veni Însuşi Dumnezeu pe pământ, chipul meu va trece în alt chip. Căci eu sunt doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui... Recunoaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pământul neamului nostru. Eu, magul-preotul al acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe”. După acest cuvânt, un luptător spune ca se vorbeşte că un apostol al lui Hristos a venit în Dacia şi ca a fost primit chiar de marele mag în peştera de taina a lui Zalmoxe, unde a făcut biserică, apoi îl condamnă: “Bătrânule mag va trebui să mori pentru această schimbare de credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag ca să nu rămână pământul nostru fără legătura cu cerul”. Preotul-mag spune însă dacilor că nu a trădat, ci a împlinit credinţa “în Chipul ei mult aşteptat.” “Voi merge până la Zalmoxe căruia îi voi duce “haina de creştin” în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o noua naştere de viaţă nemuritoare, aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi”. Magul săvârşeşte apoi “primul botez al vieţii făgăduite”, noul preot fiind numit Andrei, “după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe”. Aruncat în suliţe, de trei luptători legaţi la ochi, solul este primit de zeul Zalmoxe, dar nu înainte de a fi devenit, potrivit “tainei”, primul mucenic dac creştin, sângele lui sfinţind şi ridicând pământul Daciei la cer. Ziaristul Dumitru Manolache crede că această “taina” de la Râmeţi este de fapt taina creştinării poporului roman, care nu are o dată certă. Dacă popoarele din jur, precum maghiarii, ruşii, s-au creştinat la o mie de ani după daci, romanii nu se ştie când s-au creştinat şi crede că “poporul român s-a născut creştin!” pentru că, în momentul istoric în care Sfântul Apostol Andrei a venit în această zonă, se năştea şi poporul român.
Gazetarul prezintă dovezi ca Apostolul Andrei a fost în Dacia şi a locuit în peştera din Ion Corvin, devenită biserica. Astfel, biserica neamului apare în a doua parte a primului secol creştin, iar slujbele şi ritualurile s-au făcut în spaţii subterane până în secolul IV, când împăratul Constantin cel Mare a oficializat cultul creştin. Volumul acreditează ideea potrivit căreia creştinarea s-a făcut, în primul rând, prin convertirea preoţilor daci, lucru care a determinat răspândirea lină a creştinismului şi nu forţată, prin ordin. Noua religie şi-a însuşit elemente ale cultului precreştin şi a construit unul nou, autorul prezentând în sprijinul teoriei sale mai multe dovezi arheologice, printre care descoperirea primului creştin cunoscut cu numele de pe teritoriul actual al României, un anume Inoces, descoperit lângă Galaţi, în mormânt, înhumat după tradiţia creştina, cu un bănuţ în gură pentru a-şi plăti vămile, cu mâinile pe piept, cu o căţuie dacică şi o candela romană la picioare. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel scrie într-o lucrare de seminar: “credinţa puternică în nemurire intensifica vitejia geto-dacilor, trezindu-le conştiinţa de nemurire nu numai a insului, ci şi a neamului. Ea a putut fi valorificata de misionarii creştini, care propovăduiau credinţa în înviere. Ideea de jertfă - în felul cum era concepută şi trăită de geto - daci - a putut constitui un element favorabil creştinării care, deşi nu s-a făcut oficial, a pătruns destul de repede şi profund în Dacia Romana şi împrejurimi. Curăţia vieţii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe strămoşii geto-daci cu atmosfera sihăstriilor care, mai târziu, în creştinism, vor fi călugării din munţii noştri. Armonia dintre conducătorul politic al geto-dacilor şi Marele Preot devine obişnuinţă şi stare normala, ambele părţi slujind poporul. Aceasta stare nu a rămas fără ecou şi rod în istoria poporului roman”.
Sfântul Apostol Andrei, cel care a propovăduit creştinismul pe meleagurile noastre este considerat ocrotitorul României. Este primul dintre cei 12 apostoli care l-au urmat pe Isus şi după răstignirea acestuia, a fost răstignit şi el în jurul anului 70 pe o cruce în formă de X , care de atunci a rămas cu numele de „Crucea Sfântului Andrei”. Se spune că în timpul vieţii ar fi propovăduit religia creştină în Tracia, Sciţia, Dobrogea până la Nipru unde ar fi ridicat o cruce indicând unde va fi viitorul centru al ortodoxiei.Sfântul Apostol Andrei, a sosit în satul Cuzgun din România, numit în prezent Ioan Corvin. La marginea satului se aflã o pădure care adăposteşte două peşteri care au servit Sfântului Andrei si celor dimpreună cu el drept loc de închinare si de odihnã. Aceste peşteri au fost folosite ca biserici pentru primii creştini ai acestor locuri. Mănăstirea plină de har este de la un colt la altul un mister, care te face sã te gândeşti la Dumnezeu si la cele sfinte. Aici se săvârşesc zilnic slujbe si, bineînţeles, Sfânta Liturghie, si se citesc rugăciuni pentru cei bolnavi. Sărbătoarea Sfântului Andrei, pe 30 noiembrie, este zi de mare pelerinaj, aici venind mii de credincioşi din toatã tara.
