Descriere
Se povesteşte că Zeul Vântului dinspre Sud, etern îndrăgostit de flori, a văzut într-o zi prin poiene o tânără fată cu păr superb, lung şi auriu. I-a plăcut mult, dar n-a îndrăznit niciodată să se apropie de ea; se mulţumea doar să o urmărească de la distanţă, zile de-a rândul. Într-una din zile, tânăra fată n-a mai apărut, iar în locul ei a venit o creatură ciudată, cu păr alb-cenuşiu ciufulit. Zeul a înţeles că fata frumoasă de care se îndrăgostise s-a întâlnit cu fratele lui, Zeul Vântului dinspre Nord, care a suflat asupra ei şi i-a distrus pletele superbe. Zeul Vântului dinspre Sud a oftat atunci cu tristeţe, iar părul fetei s-a desprins şi s-a împrăştiat în toate direcţiile. De atunci n-a mai văzut-o niciodată.
Legenda spune că în fiecare primăvară, când înfloresc păpădiile, Zeul vântului dinspre Sud suspină cu tristeţe, în amintirea iubitei sale cu păr auriu…
Ce-i drept, cine doreşte să se bucure din plin de calităţile stimulente şi purificatoare ale tijelor şi frunzelor proaspete de păpădie trebuie să se grăbească să le culeagă din timp, cât păpădia e încă în floare. Mai târziu e… prea târziu.
Despre Theseu, cel mai cunoscut erou atenian din mitologia greacă, se spune că ar fi dorit, după ce a ucis Minotaurul, o salată de păpădie pentru a-şi reface forţele. Legendele mai spun că în Atlantida păpădia era folosită şi ca aliment, dar şi terapeutic, pentru proprietăţile ei tonice.
Păpădia a fost una dintre plantele medicinale cele mai cunoscute şi mai utilizate de-a lungul istoriei. Primele informaţii scrise despre păpădie le avem de la medicii arabi din secolele X şi XI, care considerau păpădia un fel de andivă sălbatică. Era mult preţuită de indienii americani, care o foloseau ca tonic amar, cicatrizant pentru răni şi arsuri şi ca aliment. În perioada medievală era consumată în Europa sub formă de salată, dar medicii menţionau şi proprietăţile ei sedative şi diuretice, francezii chiar au numit-o ”pisse- en-lit” (pipi-n pat), iar Lyle, unul din primii herbologi americani, o descria ca fiind relaxantă, stimulentă hepatic şi având o lentă acţiune diuretică.
Denumirea ştiinţifică a păpădiei (Taraxacum) provine, probabil, din grcescul ”tarassein” care are semnificaţia de ”a perturba” sau ”a modifica”, cu referire la cunoscutul ei efect depurativ, dar e posibil să provină şi din latinizarea termenului persan ”tarash qun” (plantă amară) sau arab ”tarakshaqun” (cicoare sălbatică).
Păpădia face parte din flora spontană de pe tot globul. În Europa este răspândită în întreaga emisferă nordică până în zona alpină, dar cea mai largă arie de răspândire e în Asia Centrală. Creşte numai pe lângă aşezările umane.
Este o plantă erbacee perenă cu rădăcină pivotantă lungă de 12-20 cm; datorită acestei rădăcini viguroase păpădia e denumită în China ”cuiul pământului”. Din această tulpină, primăvara devreme, răsar frunze lungi, ascuţite, cu lobi triunghiulari dinţaţi, care formează pe sol o rozetă; din mijlocul acesteia pornesc mai târziu tulpinile cilindrice, goale în interior. Florile sunt galben-aurii, iar fructele sunt însoţite de o ”umbreluţă” - un smoc de perişori albi - uşor purtată de vânt. Înfloreşte din aprilie până în octombrie.
În scop terapeutic se folosesc frunzele şi rădăcina. Rădăcina se recoltează toamna, în septembrie-noiembrie, iar partea aeriană primăvara, înainte sau în timpul formării bobocilor florali. Se usucă în strat subţire, în locuri bine aerisite.
Compoziţie chimică
- păpădia este o excelentă sursă de minerale: fier, cupru, potasiu, fosfor (0,5% - conţine mai mult fosfor decât spanacul şi varza), calciu (1,6%) şi magneziu;
- conţine vitaminele A, B1, C, D;
- proprietăţile stimulent digestive se datorează unui principiu amar: taraxacina;
- rădăcina este bogată în fructoză (concentraţie maximă primăvara) şi inulină (40% toamna);
- flavonoide cu proprietăţi diuretice;
- fitosteroli;
- lactone cu proprietăţi laxative;
- acizi (cafeic, silicic, palmitic, oleic);
- taninuri.
Acţiuni terapeutice
- diuretică datorită flavonoidelor; spre deosebire de majoritatea diureticelor de sinteză care contribuie la eliminarea potasiului din organism, păpădia are un conţinut bogat de potasiu, deci este un ”diuretic natural ce economiseşte potasiul”, deci poate fi folosită cu succes ca adjuvant în afecţiuni renale şi în cazuri de retenţie hidrosalină;
- depurativă;
- colagogă: stimulează excreţia bilei din vezica biliară, contribuind astfel la îmbunătăţirea digestiei;
- coleretică: stimulează secreţia de bilă la nivel hepatic;
- diaforetică (sudorifică);
- laxativă (prin conţinutul de lactone);
- stimulează secreţia glandelor exocrine (salivare, pancreatice, glandele secretoare ale mucoasei tubului digestiv) datorită principiilor amare;
- stimulent hepatic;
- tonic amar;
- hipocolesterolemiantă;
- hipotensivă datorită acţiunii diuretice şi hipocolesterolemiante;
- hipoglicemiantă (scade nivelui glucozei sangiune).
Indicaţii terapeutice
- anorexie (lipsa apetitului);
- diskinezie biliară, alături de anghinare;
- hepatită, insuficienţă hepatică;
- creşteri ale colesterolului sanguin (împreună cu anghinarea şi frunzele de mesteacăn);
- retenţie de apă (edeme, ascită) şi afecţiuni renale (cistită, pielonefrită, litiază renală) datorită proprietăţilor diuretice. Este un diuretic valoros, deoarece economiseşte potasiul din organism;
- constipaţie;
- obezitate, datorită proprietăţilor diuretice, diaforetice, laxative şi stimulent digestive;
- gută, reumatism;
- afecţiuni ale pielii (acnee, eczeme) alături de trei fraţi pătaţi şi rădăcina de brusture, datorită proprietăţilor depurative;
- diabet zaharat, alături de frunzele de dud şi de afin.
Mod de administrare
În alimentaţie: toate părţile păpădiei pot fi folosite în alimentaţie; frunzele şi tijele se pot consuma crude în salate, rădăcinile de asemenea, florile s-au folosit prăjite sau încorporate în clătite, din frunze se poate face ceai, iar rădăcinile, prăjite şi râşnite, se pot utiliza ca o cafea tonică. Terapeutic, păpădia poate fi folosită cu succes pentru curele depurative de primăvară. Frunzele tinere culese din zone nepoluate, atâta timp cât păpădia e în floare, se pot consuma sub formă de salată.
• Cura cu tije de păpădie: se consumă câte 6 tije pe zi, înainte de masă, timp de 2-4 săptămâni. Se culeg tot când păpădia e în floare;
• Suc proaspăt stors din planta întreagă (fără rădăcină) – se consumă 1-3 linguri zilnic, timp de 6 săptămâni;
Planta uscată se poate lua sub formă de:
- pulbere: câte o linguriţă de plantă râşnită se ia de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de mese, se ţine sub limbă 15 minute, apoi se înghite cu puţină apă plată;
- macerat: se pun 2 linguri pline de pulbere de plantă la 1 litru de apă plată, se lasă la temperatura camerei aproximativ 7 ore, apoi se strecoară; lichidul rezultat se bea peste zi, cu înghiţituri mici, între mese.
Puteţi găsi încă această plantă în crânguri sau pe lângă case, aşa că nu ezitaţi să o culegeţi şi să o folosiţi, mai ales cei care suferiţi de una dintre afecţiunile menţionate mai sus. Puteţi astfel să-i verificaţi eficienţa şi să vă bucuraţi de rezultate. Multă sănătate!
| Dr. Andreea Dragomirescu | Medic medicină de familie | Competenţă apifitoterapie |
